În loc de împărat

La sfârșitul turului regulamentar al palatului Hofburg, observ că masa cezaro-crăiască, întinsă întru așteptarea celor care au petrecut cândva, pe lângă faptul că era pentru maxim două duzini de persoane și nu arăta atât de opulent cum mă așteptam, nu era prevăzută cu scaune la capete. Îl întreb deci pe unul dintre curatori în cea mai curată limbă mozartiană de care eram capabil: „Could you tell me, please, where is the Emperor’s chair? Is it currently in some sort of a restoration process, or was it simply too big to fit in this place?”, sau ceva de genul acesta. Omul, fără îndoială emoționat de ineditul unei limbi străine pe care sunt convins că nu o mai auzise demult, face abstracție de erorile de pronunție și vocabular și mă lămurește protocolar că ce văd acolo e mobilierul original și complet, n-a existat vreodată nimic în plus. “Look, sir”, îmi arată el un scaun oarecare, “the Emperor used to sit here.”. Atât de mult îi place reacția mea că mă mai ține de vorbă câteva minute, explicându-mi cum, atunci când dorea să vorbească cu vreun curtean anume, nu de puține ori s-a întâmplat ca împăratul să se ridice și să se așeze lângă el pe unul din locurile rămase libere.

O mică diferență față de Ludovic al XIII-lea, care, cu câteva sute de ani mai înainte, te scula de la locul tău în mijlocul mesei și te chema să te așezi prin preajmă, ca să vă “plictisiți” împreună. În general, participarea la masa regală era peste tot o opțiune de a-ți arăta calitatea de curtean, chiar dacă (sau mai ales atunci) ajungeai astfel în situațiile mai puțin formale de genul buf. În fond nimic nu putea fi mai rău decât să dai dovezi de loialitate și servitudine pe un fond gastronomic marcat de tot felul de pofte.

Dar, firește, lucrurile puteau sta și altfel: puteai dejuna împreună cu Țepeș, sperând să prinzi măcar la început niște bucate bune, că, de terminat, o puteai sfârși oricând rău. Pe lângă acesta și alții asemenea lui, lipsa de protocol de la curtea domnitorilor autohtoni Cuza pare, în derizoriul ei, reconfortantă. Primul, cel adevărat, era atras de altfel de mese, acolo unde obișnuia să piardă cu seninătate banii familiei; se supăra arareori, însă, când o făcea, aplica inclusiv corecții fizice, ceea ce putea confirma chiar și un ministru ca Sturdza. Al doilea, pseudo-Cuza-ul cu mandat recent, practica o altfel de indiferență a ceremoniei. Mânca la ore inconsistente și teribil de insipid, fără a se preocupa de cei din jur, pe care-i lăsa de capul lor, să se descurce fiecare cum se pricepea.

O chestiune de etichetă a vremurilor la prima vedere. Cred totuși că Franz Joseph era pur și simplu un om pragmatic (înspre partea noastră la fel s-a purtat Carol I, sper să nu mă înșel). Statul pe tron chiar și la vremea mesei o fi părut un mod firesc de a privi dominant peste o massă uniformă de supuși, însă, în același timp, era și o modalitate sigură de blegire și de însingurare.

Prin astfel de lumi apuse îmi zboară gândurile, plasat fiind în capul mesei festive de deunăzi. Din când în când privesc la comesenii depărtați și poziționați cu toții pe locuri oarecum claustrofobe. De la înălțimea scaunului meu stinghereala mă părăsește treptat, iar după un timp încep să mă simt exact precum un Vodă. Când exersezi de atâta vreme solitudinea în mijlocul lumii, poate părea extrem de straniu regăsirea ei tocmai spre periferie. Straniu și familiar și arogant de comod. Cum, dacă am ceva de spus trebuie să mă ridic și să mă deplasez eu până la ei? Ce vorbești, Franz?!

Déjà vécu

Stă fără pic de astâmpăr pe o băncuță lângă mine. Are câțiva anișori, un păr cam rar cu reflexe căpșunii și-și poartă cu mândrie rochița înflorată. Este tare dulcică, toată numai cârlionți roșcați și zulufi rebeli, care îmi aduc aminte de cei pe care îi fotografiam cândva. Abia mă abțin să nu întind mâna, să-i mai ciufulesc și eu puțin.

– Tata, nu intră!

Tatăl este întors din visare de cuvintele imperative, pline de acel amestec familiar de nedumerire, nerăbdare și îmbufnare, și evaluează situația cu ochi de inginer. Numai bărbații știu a privi astfel, remarcând dintr-o simplă ocheadă ce nu funcționează cum s-ar cuveni și ce ar trebui remediat. Fiindcă la toate se pricep tații, lumea este tare nedreaptă cu ei. Mult prea rar au satisfacția de a arăta că au și ei o oarecare utilitate, ba nu, nu oarecare, chiar una chiar foarte mare. Serios!

– Scoate-ți mai întâi sandalele! Cum vrei să intre rolele în picior dacă ești încălțată? Mai întâi te descalți și apoi probezi!

Fata se execută mirată. Vezi bine, nici prin cap nu i-ar fi trecut că rolele pot ține loc de încălțări. Dar, în fine, o știi tati mai bine. Încearcă din nou să-și introducă rolele și, ca un făcut, iar nu reușește. Poftim, s-a înșelat tata!

– Tot nu intră!

– Vezi că îți bagi piciorul drept în rola stângă! Încearc-o pe cealaltă!

Zulufii flutură ici-colo amețitor, dar totul este în zadar. Nici așa nu merge. Mami o fi avut dreptate, tati nu știe nimic!

-Nu sunt bune, tati!

Acum tatăl este cel descumpănit, dar nu pentru multă vreme. Luând una din role în mâini și învârtindu-o pe toate părțile, face în sfârșit descoperirea ultimă. Scoate cu smucituri un infam cocoloș de hârtie din străfundurile obiectului cu roți (ce idee să bagi așa ceva acolo!) și întinde fetei rola de pe acum golașă. Dar totul a durat deja mult prea mult, viitorul luminos al familiei și-a pierdut răbdarea.

– Nu le mai vreau p-astea! Tatiiii… Te rog frumos, mi le dai tu pe cele roz?

Noile role sunt coborâte de pe raft și, de data aceasta, pre-pregătite minuțios pentru a fi încercate. Și, minune! Acele role se dovedesc a fi parcă înadins create pentru acele picioare ale acelei fetițe. Sunt bune, excelente, mirobolante!

Amândoi dau să se ridice de la locul supliciului și să plece spre casele de marcat. Privirea mea se intersectează cu a tatălui. Îi fac un semn din cap către banca pe care tocmai o părăsise:

– V-ați uitat căruciorul, îi spun.

Tresare și se repede înapoi aruncându-mi o mulțumire peste umăr. Sub privirile mele și ale fetei își recuperează febril celelalte cumpărături, dar mai ales geanta, plină cu acte probabil. Eu zâmbesc cât de îngăduitor și de complice mă pot arăta, însă propria fiică nu îl iartă. Cu greutatea lăsată brusc pe un singur picior și șoldul aruncat dramatic într-o parte, fără să schimbe nimic din tonul de adineaori, rostește cristalin și sonor, gorgonă și nimfă totodată:

– Tata, ce zăpăcit ești!

sdr

Mici picӑturi roșii

Citeam cândva o mențiune glumeață despre relativitatea procesului de amestec al substanțelor. Ideea era de a sublinia că nu în toate cazurile rezultatul final depinde de proporțiile folosite. Exemplul dat era al unei perechi de butoaie, unul de vin iar celălalt plin cu dejecții. Dacă ai fi turnat un pahar de vin în al doilea butoi, nu ai fi produs practic nicio schimbare în conținutul său. Pe de altă parte, dacӑ ai fi vărsat un pahar de dejecții în butoiul de vin, ceea ce ai fi obținut într-un final ar fi fost tot un butoi de dejecții.

Totuși, în primul caz chiar nu se produce nicio schimbare de conținut? Amestecul de substanțe nu alterează deloc esențele fiecăreia? Mă întreb fiindcă tocmai am trecut pe lângă cel mai sordid câmp cu putință. Arată teribil de părăsit, denivelat și plin de șanțuri și de gropi, cu buruieni crescând în voie prin mijlocul unor culturi încӑ nedefinite, cu gunoaie pӑrӑsite la întâmplare spre marginea strӑzii. Câmp printre ale cărui nuanțe de verde-murdar, din loc în loc, şi-au fӑcut cumva loc câteva foarte rușinoase fire de floare de mac. Roșul acela proaspăt, de neînțeles cum de poate fi (și tocmai acolo unde predomină sumbrul, decăderea, griul mundan pigmentat cu tot ce poate fi mai hâd, mai pocit, mai dezgustător, nu doar estetic, ci și olfactiv, spațiu larg și anost având insule izolate de putrefacție), trupul acesta depravat care sângerează, pătrunderea inocentă întru un cuprins al posomorârii, căldura care radiază din plantele acestea atât de firave – sunt câteva doar, nu multe, și se ivesc rărit – , toate preschimbă dintr-o dată întreg spațiul întins în fața mea, îl metamorfozează în chip vrăjit. Și iată-mă zâmbind, oprindu-mă și privind un câmp de maci.

maci_01

*

(Fotografiile sunt o frondӑ a unui copil mofturos. Nici macul roșu, nici întinderea cenușie nu mai sunt la fel dupӑ întâlnirea lor şi poate cӑ ar fi fost bine sӑ le fi pӑstrat împreunӑ. Nu ştiu sӑ spun de ce nu am fӑcut-o. Poate că pur și simplu nu m-am priceput să redau întregul. Mai rӑu de atât: nu numai cӑ am smuls astfel macii din câmpul lor, dar, luat de bucuria momentului, i-am mai şi cules.)