Cronici la iarbă verde

Era o vreme, dragii moșului, când subsemnatul avea tot viitorul în față, inclusiv pe plan fotbalistic. Privind retrospectiv, cred că au fost puține lucruri în viață la care m-am priceput la fel de bine precum la a manevra balonul rotund în perioada copilăriei târzii. În locul în care am crescut nici nu aveai mari șanse să te faci altfel remarcat decât dacă demonstrai că posezi abilitatea de a lua pe nesimțite un obiect din fața celuilalt și de a-l ascunde de el.

La școală participam la campionatele anuale, eveniment la care, ca de obicei, pe margine viermuia întreg puietul școlar. Printre ei se mai strecura uneori chipul unor personaje necunoscute, despre care aflam ulterior că sunt antrenori la diverse cluburi sportive veniți în căutarea de noi talente. Pe toți îi refuzam cu încăpățânare, căci (să nu fim modești că nu avem de ce) eram abordat cu propuneri de transfer la fiecare ocazie de mai sus. Motivele nu importă acum, destul să spun că înțelesesem felul în care pusese pe atunci problema tata.

Astăzi, la sfârșitul unei perioade în care am tot privit de pe margine o serie de meciuri de fotbal autohton, nu pot decât să mă felicit că n-am început o carieră fotbalistică la juniorii de la Steaua, Sportul Studențesc sau vreun Club Sportiv. Mai întâi au fost intuiții vagi, pe care le-am conștientizat ulterior când s-au tot repetat. Trebuie să recunosc că un real ajutor în fixarea idiosincraziilor mele l-au avut și colegii de peluzӑ, sute de mii de foști sau actuali sportivi de cel mai înalt nivel, fini cunoscători teoreticieni ai fotbalului. E drept că dumnealor, având o masă peste medie, alură de oarecepitec, vocabular restrâns la imprecații, ori fluide corporale în exces pe care le elimină periodic cu țintă, e mai greu să fie luați în serios de cineva neconectat la fenomen. Mie însă edictele lor mi-au inspirat încredere, destul cât să simt că pot generaliza la rândul meu în voie.

Prin urmare, stau acum și mă uit la personajele care evoluează pe un teren de fotbal. Îi urmăresc încă de când intră în arenă, desfășurându-se tactic pe gazon precum un corp de elită în toată splendoarea lui. Aparent avem de-a face cu tot ce are țara mai scump și mai mândru: atleți adevărați, bărbați obișnuiți cu efortul fizic, încercați de viață, bine făcuți, siguri pe masculinitatea lor, pe mușchii lor, pe talentul genetic daco-latin și pe picioare. Unii, nu mulți, și pe capul din dotare. Cel puțin așa am spune la prima vedere privind la minunățiile aistea di ficiori.

Ei bine, rar ne este dat să ne înșelăm mai amarnic. Căci, uite, vedem cu proprii ochi că oamenii aceștia arată de parcă ar fi măcinați de tot felul de probleme acute de sănătate. În afara arenei par a fi, în avuția lor afișată, cât se poate de teferi și de admirabili, însă în clipa în care se echipează și ies la încălzire ceva-ceva se întâmplă. Instantaneu, fără vreun avertisment vizibil. Unul nu poate să alerge deloc, altul aleargă însă pare că o face într-un fluid cu densitate mare. Mai încolo dai peste altul cu deficiențe de auz: nu pricepe nimic din ce i se spune, indiferent de intensitatea sonoră cu care i se comunică mesajul. Orice formulă ai trimite ca antrenor pe teren, vei găsi în ea mereu unul cu cârcei sau cu gleznele distruse, altul cu probleme de respirație, dificultăți de orientare, dureri de cap sau doar tare de cap, spasme felurite, lipsă de acuitate vizuală și așa mai departe. Iar acestea vin câteodată în combinații de beteșuguri gândite parcă de un dadaist sadic: calviție cu pilozitate excesivă, ADHD cu platfus, submasă musculară cu intestine jucăușe (judecând după grimase), probleme de echilibru cu orice îți trece prin minte. Uneori, când ai impresia că ai nimerit și peste un exemplar valid, se dovedește că te afli în prezența manifestă a unui sindrom Tourette; totuși ăsta, dacă în rest e corespunzător și se află în echipa cu care ții, accepți să ți se adreseze cum vrea el. Și toți, absolut toți par atinși de osteogeneză imperfectă, boala aceea care te face, la cel mai mic ghiont, să te zvârcolești pe jos de durere, invocând sonor varii formule de acces la mnezeități, familii, morminte și alte spații sacre.

Mă întreb care să fie cauzele unei atare simfonii de infirmități. Să fie modulațiile date de vibrația fonică a tribunei? Vreun sindrom agorafobic manifestat în masă? Aerul stătut de la nivelul gazonului să îi lase fără suflu vital?  Ce anume atacă sistemul imunitar al acestor tineri de îi preschimbă din hopliți în nevolnici? Eu cred că de la iarbă li se trage. Nu știu, o crește pe gazon o anumită specie de plantă psihotropă, o avea abilități malefice de descântec, o fi plină de bacterii ucigașe microscopice, s-o dezvolta pe un sol iradiat, habar n-am. Dar nu poți să nu observi că, atunci când vreun jucător este scos afară din teren, întotdeauna pe targă, acolo, pe asfaltul clasic, strămoșesc, își revine în mod miraculos. Ai crede că, odată cu pășitul pe iarbă, asiști la refacerea în sens invers a evoluției până la stadiul de moluscă. Bine că toată chestiunea durează cel mult două ore, deși, la ce sechele pare că se pot dezvolta, și atât este prea mult.

Știu că uneori ne mai lăsăm luați de val și îi privim ca pe niște persoane sănătoase, ieșite în public direct din obscurul unor pregătiri de tip gladiator, gata să-și demonstreze calitățile. Așa pare cel puțin, astfel vorbesc ei înșiși despre ei, numai că realitatea ne contrazice pe toți. Hugh Laurie s-ar plictisi probabil în mijlocul acestor pacienți de policlinică (poate osteogeneza aceea să îi trezească ceva interes), dar pentru mine simptomele sunt fascinante. Și mai ales ubicuitatea lor, încât mă fac să mă întreb dacă orice tânără speranță pornind pe calea fotbalului va ajunge inerent o epavă. Ori, dimpotrivă, poate că ești acceptat în tagma respectivă doar după o anamneză detaliată, în care trebuie să faci dovada unor acute, indemolabile, irecuperabile indispoziții fizice.

În aceste condiții este o cruzime să compari acești pseudo-bărbați debili fizic – să luăm unul dintre cele mai gratuit răutăcioase exemple – cu amazoane plesnind de sănătate și vigoare, care evoluează în sporturi incomparabil mai puțin solicitante precum gimnastica, handbalul sau tenisul de câmp. Desigur, nu sunt decât niște femei, chiar adolescente unele din ele, în schimb sunt zdravene, întregi, fără nici urmă de problemă fizică ori emoțională (o sportivă adevărată nu are așa ceva, asta ar mai lipsi!). Le dă mâna, vezi bine, să se ridice de jos pur și simplu atunci când cad sau să nu (se) plângă atunci când sunt lovite bărbătește. Ia să încerce dumnealor, sau orice cârcotaș de altfel, să susțină nevoile unui sport purtând asupra lor un bandaj la coapsă, un tendon încă fisurat, o entorsă vag fixată, o încheietură care nu se va mai așeza vreodată cum trebuie, și asta în timp ce este nevoie să alerge continuu, stânga-dreapta, sus-jos, față-n spate, pe o suprafață dură care solicită la maximum genunchii și tendoanele, după o minge care nu stă locului, frate, carevasăzică de rotundă ce e.

Sincer, mi-ar fi fost milă de mine să fi ajuns în halul ăsta de troglodit și de șontorog la nici douăzeci și cinci de ani. Lasă, mai bine sănătos. Mai puțin efemer nu am cum a fi.

Melania și Mama Merg cu Metroul până în Moldova

Dimineața este încă rece, dar, încet-încet, soarele mijește printre frunzele copacilor și încălzește aerul. Altfel respiri acum, te bucuri laolaltă cu ceilalți fără să știi de ce. Mama o ține de mâna stângă, tatăl de dreapta, iar ea a pornit neșovăind prin lume.

Ciudat este că nu se lasă în voia lor, să fie ridicată de ambele mâini și legănată astfel. Nu, merge ea în fața pârinților, ba chiar îi trage după ea.

Și cântă.

– Mai încet, Melania, spune tatăl taciturn. Spune taciturn tatăl. Tot aia.

– Da’ ce cânți tu acolo? o întreabă tot el.

– E… un cântec. M-a învățat bunica.

Poftim, au întrerupt-o și acum a încurcat versurile. Nu aud prea bine ce zice, dar pricep că tocmai a terminat un vers în „-șe” și ezită să îl cânte pe următorul fiindcă nu se mai potrivește. Of, cum era?!

– Mami, cum era mai departe?

Căci mami trebuie să știe.

– „Badea o-ntrebat di șe”.

– Așa, „badea întrebat tișe”! și continuă de unde a rămas.

Tatăl e pe bună dreptate mirat.

– De unde știe…

– A învățat-o mama când a fost astă iarnă la ea. Când am mers să o iau acasă, am găsit-o în curte cântând la nesfârșit cântecul ăsta. La nesfărșit, îți spun. După zece minute îl învățasem și eu și îl cântam împreună. Să vezi când o venit unchiul, i-a spus din prima că o să-l învețe un cântec. El i-a spus că îl știe, că îl cânta împreună cu mama când erau mici. Știi ce i-a zis fata ta? „Da, dar cu mine nu l-ai cântat până acum!” Zi tu dacă nu avea dreptate, dacă replica ei nu avea logică! A cântat bietul om două zile întregi, cât am mai stat acolo. Ce să îi fac dacă avea voce, iar minte nu.

– Mami, hai să mai vorbim ca bunica!

– Da di șe? Șe nu-ț placi la cuvintili noastri?

Și dă-i și râzi…

– Mami! Ba nu, tati, știi ce zicea unchiu’ că mânca seara? Cucuruze! Și devine neinteligibilă de atâta râset și lacrimi și înnecăciuni: auzi, cucuruze… cum să mănânce cu-cu-ru-ze?!… ce e aia…

– Să vezi, îi ține isonul mama vorbind către tată, să vezi când i-a spus unchiul că vrea să o ducă la scrânciob, iar ea s-a speriat când a auzit… nu știa ce e scrânciobul…

Râde cristalin Melania de răsună întreaga stradă. Râde și mama, tatâl zâmbește din scurt, râd și două doamne care trec pe lângă ele. Bineînțeles că râd și eu, pe furiș, să nu fiu văzut.

– Mami, uite metroul! Mergem cu metroul? Te rooooog!

– Da, chiar acolo mergeam!

– Ce bine îmi pare! Mergem până la bunica?

– Melania, mitroiul nu merge până la bunica. Merge doar pe aici, prin oraș.

Ce dezamăgire că nu merge… Cum a zis mami?

– Nu merge mitroiul?

– Nu, Melania. Bunica e în Moldova, departe. Până la ea mergem cu mașina sau cu trinul.

– Aha.

Este dezamăgită fără doar și poate de limitările tehnologice ale vremii în care s-a întâmplat să se nască. Măi oameni buni, măi adulților, la ce bun să faci așa minunăție de mașinărie care să meargă pe sub pământ, iar ea să nu ajungă până la bunica? Este de neînțeles, este ceva… ceva… îți vine să te încrunți, să te bosumfli, nu alta!

– E așa mare Moldova?

– Da, e foarte mare.

– Dar e și frumoasă!

Concluzia aceasta o mai îmbunează. E mândră de ea, cineva trebuia să țină partea țării bunicii, să facă cumva dreptate Moldovei.

– Tati, vii și tu cu noi, da? Să îți arăt și ție mitroiul.

– Melania, tu îți închipui că eu nu am mai mers niciodată cu metroul?

– Daaaa, da’ să vezi cum e cu mine!

 

Rațiunea unei prietenii

Nu ştiu dacă sunt eu o excepție – ezit să mă hotărăsc, deși m-am mai aflat în situații similare şi ar trebui să știu – însă deseori mă descopăr extrem de onest în fața unei prietenii. În viață nu am întâlnit prea multe care să merite efortul, poate de aceea. Într-atât mă văd ținând la prietenia cuiva, încât cumva ceea ce umple spațiul afectiv este mai degrabă relația în sine decât individul în chestiune.

La o privire superficială s-a putea spune că în felul acesta îl cam ignor pe celălalt, că îl depersonalizez aproape, fiindcă aș pune prietenia lui mai presus decât persoana sa. De la un punct încolo pentru mine ar fi mai important nu el, omul, ci mai degrabă capacitatea sa de a-mi oferi bucuria unei legături. Acesta este un punct de vedere superficial pentru că ignoră beneficiile unei prietenii bune doar pentru niște sensibilități desuete. În cele din urmă, cu toții căutăm afectivitatea cuiva, ca răspuns al unei nevoi proprii, al unei întrebări care își găsește răspunsul în altul. Este natural, nu-i așa, să ne preocupe ce are de oferit cineva, cât înseamnă calitatea sa posibilă de prieten, și mai puțin suma tuturor părților lui.

Oricum, oamenii sunt greu de mulțumit, mereu vor fi unii care îți vor comenta alegerile. Aș minți dacă aș spune că îmi pasă cu adevărat de părerea cuiva. Poate doar dacă ar fi o părere bună. În fine, ce vreau să zic este că, de regulă, am același comportament atunci când prietenul meu ori prietena mea face sau spune un lucru, bun, rău, oricum ar fi, iar eu mă văd nevoit să iau o anumită poziție față de acesta. Şi poziția mea este în mod constant una neangajantă: nu fac sau nu spun mai nimic.

Firește, atât lucru pricep și eu că este vorba de dorința de a păstra intactă prietenia sa. În plan conștient îmi găsesc zeci de motive obiective, printre care tronează cel al „neamestecului în treburile interne”. Este o rezolvare înțeleaptă, să îi recunosc lui sau ei deplina libertate de a face propriile alegeri. Ultimul lucru pe care îl doresc, din respect pentru prietenia sa, se subînțelege, este să mă amestec în viața sa, în inima acelei intimități unde nimeni în afară de el nu are ce căuta. Sunt o persoană cu capul pe umeri, înțeleg foarte bine că are și el, ca tot omul, nevoile lui, dorințele lui şi alte asemenea. Pe acestea sunt dispus să i le las în întregime, să le țină pentru el însuși. Noi suntem prieteni în alte planuri, în cel afectiv sau cel al preocupărilor comune.

Prin urmare, dacă dai de mine în viață să nu te aștepți nici să te laud, nici să te cert atunci când faci ceva remarcabil sau, dimpotrivă, vreo tâmpenie. Mie îmi este clar că, mai ales pe ultimele, le faci în afara prieteniei noastre. Important este că nu le faci față de mine. Coordonatele apropierii dintre noi au fost de la început cu totul altele, iar eu sper aşa să și rămână. De aceea mă și distanțez în astfel de situații, vreau să spun la propriu.

De fapt, mă gândesc că totuşi mi-aş putea lăuda prietenii. Poate nu foarte des, dar orişicât. M-aş putea chiar mândri cu anumite prietenii, m-aş putea afişa cu ele. Mă și văd păşind ceva mai țanțoş în preajma lor; de ce să nu recunosc, am uneori mare nevoie să mă simt astfel. În acest fel i-aş face un bine şi celuilalt, fiindcă orice laudă i-ar putea fi de folos, s-ar putea adresa nevoii de validare de care e imposibil să nu aibă nevoie. Cine altcineva dacă nu prietenii au a te lăuda mai bine? De răstit, te răsteşti la duşmani. Şi apoi, dacă sunt unele lucruri care te-ar deranja într-atât încât să îl cerți, pentru ce l-ai mai numi pe acela prieten? Vorbesc în perfectă cunoștință de cauză, fiindcă știu foarte bine cum mă simt atunci când sunt apreciat sau nu de cei pe care îi consider apropiați.

Astfel de lucruri nu le pot discuta cu prietenii mei. Nu îmi doresc sӑ ducă la opinii net contradictorii, ceea ce ar contrazice însăși esența prieteniei noastre. Așa că le discut cu alții și, așa cum e de așteptat, uneori ajung să mă contrez cu ei. În primul rând e o deosebire de formă între noi: eu am curajul opiniei mele și o pronunț răspicat și fără ezitare, ei, pe de altă parte, sunt rezervați nevoie mare și intră greu în duelul de idei. Eu le spun că trebuie să-ți lauzi prietenii cât mai des, ca să știe cât de mult îi apreciezi, iar cearta să lipsească cu desăvârșire, fiindcă este incompatibilă cu ideea de prietenie. Ei susțin că laudele și observațiile deopotrivă ar trebui să fie făcute cu multă măsură. Să îi dojenești, numai în cazuri extreme, ca o ultimă încercare de a-i îndrepta, și să o faci neapărat cu blândețe. Şi să îi lauzi la fel, fiindcă, da, toată lumea are nevoie să audă o vorbă bună uneori, să i se spună ca face ceva bine. Eu spun că tuturor prietenilor mei încerc să le fiu o supraconştiință, dintr-un anumit sentiment al devotamentului. Ei, că mai potrivită ar fi o paraconştiință, astfel încât să poți acoperi acele gânduri care lui îi scapă, ca să afle prin tine și alte dimensiuni de viață. Mie îmi pare că o apropiere de un om trebuie să aibă un motiv, să fie o alegere, să exprime o preferință sau un interes. Ei declară că preferă philia oricărei forme de justificare. Eu spun că prietenia adevărată este numai cea în care sunt posibile marile gesturi, neapărat actele declarative și îmbrățișările curente. Ei, că, în lipsa acestora, într-o prietenie la fel de important se poate dovedi a fi murmurul mundan al zilei hrănit cu fapte simple, mici imbolduri, intimități lăuntrice, atingeri imperceptibile, cu grija purtată într-un fel pe care să-l simți complet și continuu prezent, chiar și în lipsă. Apropo de lipsa fizică, eu nu concep sub nicio formă o relație la distanță; o prietenie are nevoie de a fi aici și acum. Unii din ei, îi văd limpede, îndură greu despărțirile și uneori sunt măcinați de dor nespus, dar aleg totuși depărtarea, zice-se tocmai pentru a păstra prietenia. Nu are nicio noimă. Eu cred sincer în prietenia manifestă, la vedere, fără resturi; ei vorbesc de gesturi foarte discrete făcute pentru celălalt, de nu chiar pe ascuns, ca nici măcar recunoștința să nu altereze afecțiunea.

Să fiu sincer, mi-e foarte dificil să dialoghez cu astfel de oameni, darămite să mai ajung să am o relație cu ei. Și sunt cumva descumpănit, pentru că văd că nu sunt înțeles, nici de aceștia (ceea ce este suportabil), dar nici de apropiați, și de aceea evit discuțiile cu cei din urmă. Pentru Dumnezeu, aici nu este cu orice preț vorba de celălalt, trebuie în viață să te mai gândești și la tine! Mai onest mi se pare să îți clarifici poziția, să spui mereu adevărul, frumos sau neplăcut, şi să o faci direct şi instantaneu. Sau să alegi să respecți intimitatea celuilalt și să îți vezi de treaba ta. Prietenia se desfășoară totuşi între nişte limite şi crează anumite așteptări care nu se pot încălca fără consecințe. Toți prietenii mei ar trebui să înțeleagă asta.