Rӑul samaritean

Am crescut având o imagine idilicӑ a beţivului. A contat fӑrӑ îndoialӑ faptul cӑ am fost ferit de partea urâtӑ a beţiei sau cӑ nu am avut multӑ vreme contact direct cu ea, nici în familie nici altfel. Beţivii pe care i-am întâlnit, mai ales în copilӑrie, au fost mai degrabӑ cei din bancuri, aiuriţi, bonomi, şugubeţi şi neajutoraţi ca nişte copii, prin urmare simpatici în cele din urmӑ în realitatea lor paralelӑ.

Blocul în care am copilӑrit pânӑ spre însurӑtoare avea ieşire la bulevard, grӑdina îngrijitӑ si trotuare largi. Ieşeam în faţa scӑrii bӑieţi de nici zece ani sӑ alergӑm dupӑ câte o minge. Pe lângӑ noi treceau oameni pe drumul spre servici sau ducându-se la piaţa din apropiere. Deseori, în dreptul nostru se oprea câte un cetӑţean mai afumat. Nu era neapӑrat un act voluntar; se întâmpla ca fix în acel loc balansul interior sӑ devinӑ imposibil de stӑpânit, iar omul se prindea cu ambele mâini de gardul viu şi ramânea aşa. De acolo, anexӑ umanӑ a puieţilor de brad, ne privea prin ceaţӑ cum apӑream şi dispӑream prin faţa lui.

Dupӑ o vreme se aprindea şi începea sӑ ia jocul nostru cu mingea drept meci adevӑrat. O amintire vagӑ a ce va fi fost poate cândva îl determina sӑ ne îndemne la pase sau la şut la poartӑ. Se enerva cӑ nu îl bӑgam în seamӑ şi ne ameninţa ridicând braţul în sus, punându-l repede înapoi pe gard, imediat ce simţea din nou mişcarea de revoluţie. Când ne sӑturam de alergat, ne strângeam în jurul sӑu, provocându-l şi râzând de el de la o distanţӑ sigurӑ, în timp ce de la geamurile blocului ne urmӑreau vecini amuzaţi sau excedaţi de obrӑznicia noastrӑ. În acest punct folosea deja doar o parte din consoane şi trecea prin stӑri de spirit care ne fӑceau sӑ râdem sau dimpotrivӑ sӑ îl privim cu o jenӑ pe care nu reuşeam sӑ o înţelegem. Foarte volubil totuşi, fӑcea cumva sӑ ne explice regulile jocului şi apoi invariabil pe cele ale vieţii. Uneori se întâmpla sӑ ne fascineze ceea ce ne spunea şi ajungeam sӑ purtӑm împreunӑ adevarate discuţii. În cele din urmӑ ne plictiseam şi ne întorceam la joacӑ. Îmi aduc aminte cӑ rareori observam când pleca de lângӑ noi şi mӑ trezeam cӑ pur şi simplu dispӑruse, de parcӑ se mistuia cumva în întunericul serii.

Cu astfel de întâlniri încӑ din timpul copilӑriei nu e de mirare cӑ niciodatӑ nu m-a încercat în preajma beţivilor sentimentul de repulsie, probabil îndreptӑţit, al altora mai nefericiţi decât mine. Mӑrturisesc cӑ mai degrabӑ felul în care i-am tratat eu a fost cel problematic. De la ultima noastrӑ întâlnire am realizat cӑ ar fi bine sӑ mӑ feresc de ei pe cât se poate; spre binele lor, vreau sӑ spun.

Plecând într-o searӑ de la servici, m-am intersectat chiar lângӑ clӑdire cu un cetӑţean bine aghesmuit, care cӑra douӑ sacoşe uriaşe în fiecare mânӑ. Cum de reuşise beat mort fiind sӑ mai facӑ şi cumpӑrӑturi, nu pot sӑ îmi dau seama. Am apucat doar sӑ îl vӑd cum se dezechilibreazӑ în faţa mea şi cum cade cu mare şansӑ în genunchi. Poziţia în care ajunsese era totuşi nefireascӑ: una din mâini era întinsӑ cӑtre spatele lui, iar cealaltӑ în faţӑ, ambele în plan orizontal. Nu mai pӑrea capabil sӑ se ridice de jos şi nici sӑ susţinӑ prea mult aceastӑ poziţie, deoarece sacoşele, cӑrora nu le dӑduse drumul, pӑreau cӑ îi storceau puţina vlagӑ pe care o mai avea. Zâmbind, m-am apropiat de el şi l-am întrebat dacӑ are nevoie de ajutor. Nu mi-a rӑspuns, însӑ, evident, nu m-am descurajat. Eram determinat sӑ îl ajut. Evaluând situaţia, mi s-a pӑrut cӑ sacoşa care îi venea spre spate era mai grea decât cealaltӑ, aşa cӑ am apucat-o şi i-am luat-o din mânӑ.

În apӑrarea mea pot spune cӑ am avut numai intenţii bune, doar cӑ îngerii noştri pӑzitori probabil cӑ lipseau din preajmӑ. Pentru ce s-a întâmplat efectiv nu mӑ pregӑtisem şi cu atât mai puţin sӑracul om. Se pare cӑ acea poziţie nefireascӑ era totuşi una de echilibru, care echilibru eu tocmai îl fӑcusem praf. Eliberat de greutatea din spate, omul s-a dezarcuit brusc, a decris un larg arc de cerc şi, incapabil în starea în care era sӑ schiţeze vreun gest de apӑrare, s-a oprit cu faţa în asfalt. Am rӑmas perplex incapabil sӑ reacţionez cumva. O clipӑ mai târziu mi s-a pӑrut cӑ de sub faţa lui iese un firicel de sânge.

M-am speriat serios cum rareori mi s-a întâmplat în viaţӑ. L-am ridicat cum am putut şi l-am trântit pe o bordurӑ plinӑ de noroi. Faţӑ de situaţia de adineaori mi-am zis cӑ totuşi era o îmbunӑtӑţire. Nu pot sӑ spun cât de ameţit fusese pânӑ sӑ se întâlneascӑ cu mine, cert e cӑ acum nu mai ştia pe ce lume este. Am realizat uşurat cӑ a tras doar o sperieturӑ şi cӑ îi curgea foarte puţin sânge din nas. I-am dat un şerveţel sӑ se şteargӑ şi a trebuit sӑ îl învӑţ cum sӑ îl foloseascӑ. Cred cӑ am mai rӑmas cam un minut lângӑ el sprijinindu-l şi vorbindu-i. L-am pӑrӑsit imediat ce a pӑrut cӑ se trezeşte de-a binelea. Nu voiam sӑ fiu prin preajmӑ atunci când, amintindu-şi ce anume se întâmplase, ar fi dorit sӑ își facӑ singur dreptate. Nu spun cӑ aşa ar fi procedat, doar o menţionez ca pe o posibilitate. Și poate cӑ atunci mi-aş fi schimbat pӑrerea idilicӑ despre ei. Mare pӑcat ar fi fost, nu-i aşa?

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Rӑul samaritean&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s