În grija tatӑlui

Primele luni s-au scurs fӑrӑ evenimente majore. Micile dificultӑţi legate de mâncare sau somn erau mai uşor de suportat la gândul cӑ este sӑnӑtoasӑ şi se dezvoltӑ normal, ori cӑ nu are lovituri sau rӑni, de genul celor care, fiind fetiţӑ mai ales, te-ar fi înspӑimântat de-a binelea la gândul cӑ ar fi putut lӑsa urme definitive. Noroc cu pӑrinţii care decid deseori sӑ se implice şi ei în buna desfӑşurare a lucrurilor.

Într-o dupӑ-amiazӑ am plecat în vizitӑ la socrii. Oamenii, topiţi dupӑ nepoatӑ, au stat tot timpul cu ea, ba în braţe, ba la masӑ, ba prin casӑ. Mândra avea chiar şi la acea vârstӑ o anume precocitate; prin urmare, dupӑ vreo orӑ lumea era dӑrâmatӑ fizic şi complet epuizatӑ psihic. Afarӑ era o zi seninӑ şi caldӑ, iar eu mӑ simţeam generos. Am decis sӑ iau eu copilul lângӑ mine pentru a le da şansa sӑ se odihneascӑ puţin.

Stӑteam deci împreunӑ pe canapea, doar noi amândoi. Trântitӑ pe spate şi cu marginea canapelei mult dincolo de locul în care îi ajungeau picioarele, pӑrea cӑ este feritӑ de orice pericol. Țineam totuşi o mânӑ preventiv pe deasupra ei şi o mai sprijineam atunci când, jucându-se cu un pluş sau ronţӑind din mâna mea, mai aluneca într-o parte. Era liniştitӑ şi în siguranţӑ, tatӑl ei avea grijӑ de ea.

Din când în când priveam la televizor. Aveam în sfârşit dovada de netӑgӑduit a unui fapt bӑnuit de toatӑ lumea dar încӑ insuficient demonstrat, şi anume cӑ Ilie Dobre bate câmpii. Ceea ce era dincolo de orice îndoialӑ, cӑ doar vedeam asta cu ochii noştri, era cӑ meciul pe care îl comenta era unul deosebit de tern. El însӑ îşi interpreta propria partiturӑ, speriind telespectatorii şi invocând sonor depӑrtate furii la fiecare fazӑ banalӑ. Dupӑ un timp pânӑ şi felul în care se exhiba devenise oarecum monoton. Îmi petreceam timpul discutând relaxat cu ceilalţi, aruncând mai rar un ochi la meci şi preferând sӑ gâdil sau sӑ mângâi copilul.

Deodatӑ, cu acea euforie inexplicabilӑ pe care ţi-o poate da o recuperare în propriul teren, Ilie a explodat. M-am uitat din reflex la televizor doar ca sӑ constat cӑ nu se întâmplase nimic deosebit, apoi mi-am întors privirea cӑtre locul din dreapta mea. Bebele nu mai era acolo. O clipӑ mai târziu am auzit primele scâncete şi apoi am reperat-o la un metru şi jumӑtate de canapea, întinsӑ pe covor cu faţa în jos.

M. a reacţionat prima, a ridicat-o în braţe şi a început sӑ o calmeze. Ea urla, bineînţeles, se speriase şi se julise umpic aproape de ureche. Refuza sӑ accepte cӑ fusese capabilӑ de un asemenea salt, prin urmare își închipuia cӑ altcineva o aruncase cât colo. Și avea grijӑ sӑ înţelegem cu toţii cât de indignatӑ era. Cu mare greutate s-a potolit şi cu şi mai mare greutate ne-am liniştit şi noi. Încet-încet lucrurile au reintrat în normal: a reînceput sӑ râdӑ şi sӑ gângureascӑ, mami o hrӑnea, bunica o ajuta, tata-socru le privea topit, motanul ne pândea…

…eu mӑ gândeam cӑ avusesem grijӑ de ea acasӑ la socrii…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s