Declic

Unul din marile mele regrete a fost distanţa în care m-am aflat în viaţӑ faţӑ de muzica clasicӑ. Nu ştiu sӑ gӑsesc o explicaţie bunӑ pentru aceastӑ lipsӑ structuralӑ a ceea ce sunt. Nu îmi aduc aminte sӑ fi fost vreodatӑ atât de apropiat de ea încât sӑ o percep şi altfel decât la nivelul superficial al evidentului. Nicicând nu am fost mai siderat de propria mediocritate ca, de exemplu, atunci când am ascultat în gol piese celebre, ştiind de la alţii mai norocoşi decât mine cӑ sunt capodopere, dar nereuşind sӑ le gust ca atare.

Oi fi prea dur cu mine. O trebui sӑ-mi spun cӑ formarea mea ca om s-a fӑcut în cu totul altӑ zonӑ în detrimentul artelor şi cӑ asta e situaţia. M-oi fi apropiat într-un mod greşit de muzicӑ şi n-o fi fost nimeni care sӑ mӑ fi îndrumat aşa cum aş fi avut nevoie. O fi şi o trebui, nu ştiu. Fapt este cӑ nu îmi pot stӑpâni un sentiment de decepţie vӑzând cum unii reuşesc sӑ se bucure atât de vӑdit de arii şi concerte care mie nu îmi spun mare lucru. Nu am priceput mai nimic din ceea ce spunea Iosif Sava. Nu am putut sӑ înţeleg transa în care se cade în faţa lui Wagner sau Enescu, ca sӑ dau douӑ nume la întâmplare şi de fapt nu chiar. Dacӑ melodia nu are un minim de muzicalitate, dacӑ nu este vals sau figaronsusfigaronjos, nu mӑ pot apropia de ea şi pace.

În acest punct am ridicat din umeri şi am luat lucrurile ca atare. Dacӑ tot mӑ dovedii profan din punct de vedere al culturii muzicale, mi-am zis cӑ cel mai sӑnӑtos lucru este sӑ accept cӑ am pur şi simplu aceste limite şi cӑ nu (mai) am ce face. Surprinzӑtor a fost orizontul care s-a deschis şi pe care altfel nu l-am crezut posibil. M-am întors cӑtre mine însumi şi am început sӑ descopӑr, naiv şi oleacӑ snob, din ce în ce mai multӑ muzicӑ clasicӑ. Mozart, Beethoven, Brahms, nocturna lui Chopin (acea nocturnӑ), Pavarotti, Nessun Dorma, Bolero, tema din Onedin, Bizet, Vivaldi, arii, opere, simfonii – toate au început sӑ lucreze pe nesimţite întru mine şi eu întru ele.

Cu greu m-am dezbӑrat de obiceiul de cӑuta o linie melodicӑ repetitivӑ şi de duratӑ scurtӑ, aşa cum suntem obişnuiţi de muzica modernӑ. Melodia clasicӑ este complicatӑ, vastӑ, neliniarӑ, fiindcӑ astfel este şi viaţa pe care doreşte a o povesti. Sentimentele omului nu sunt ritmice, pam-pam-pam şi la-la-la, ci au tot felul de variaţiuni care te aratӑ, în momente apropiate de timp, deopotrivӑ trist sau vesel, îndrӑgostit sau furios, iar atunci şi muzica care exprimӑ acel sentiment trebuie sӑ fie pe potriva acestor trӑiri. O altӑ obişnuinţӑ la care a trebuit sӑ renunţ a fost nevoia de a fredona, cӑci cum altfel îți poate rӑmâne în minte (şi, in extenso, sӑ-ţi placӑ) o melodie fӑrӑ o structurӑ simplӑ şi cât de cât recognoscibilӑ? Poate foarte bine, pentru cӑ ceea ce ajungi sӑ-ţi aminteşti va fi povestea sau sentimentul despre care se cântӑ, iar apoi se aminteşte, ca sӑ folosesc expresia freudianӑ, şi melodia în sine. Mi-a plӑcut din ce în ce mai mult sӑ ascult muzica clasicӑ şi, cu timpul, chiar mi s-a pӑrut cӑ încep sӑ simt, încӑ foarte vag, umbre de emoţii în prezenţa ei.

Dupӑ o vreme mi-a reapӑrut în memorie profesorul de muzicӑ din gimnaziu. Era un tip calm şi flegmatic, cunoscӑtor excelent al psihologiei copiilor din acea vreme, deşi noi nu ne dӑdeam seama de asta. Știa cӑ nu are şanse sӑ facӑ din materia sa una preferatӑ de elevi, aşa cӑ aborda problema din perspectiva strictӑ a educaţiei. Începea deseori ora trimiţând doi dintre noi (Doamne, şi ce repede ridicam mâna, cu fantasma a câteva minute de libertate!) dupӑ pick-up-ul din sala de dirigenţie. Scotea câte un disc din geanta sa diplomat şi îl manevra cu mare atenţie, fӑcându-ne sӑ îi urmӑrim mişcӑrile cu fascinaţie, mai ales pentru cӑ acestea, discurile şi pick-up-ul, erau destul de rare în acea vreme. Ne cuminţeam şi ajungea sӑ ne fure treptat ceea ce ascultam. În timp ce sala de clasӑ se umplea de Balada lui Ciprian Porumbescu, Enescu cu Rapsodia sa, Maria Tӑnase, dar şi Bolero, Simfonia a V-a şi Rapsodia albastrӑ, el ne povestea fӑrӑ emfazӑ frânturi din destinele adesea triste ale compozitorilor, ceea ce deseori ne rupea inima şi continuam sӑ le discutӑm între noi şi dupӑ sfârşitul orei. A fost de departe profesorul meu favorit în timpul primilor opt ani de şcoalӑ, ceea ce, bineînţeles, am realizat foarte, foarte târziu.

Trecând aşa ceva timp, mi-am zis cӑ ar fi bine sӑ îi facilitez cât mai din vreme Mariei întâlnirile cu muzica clasicӑ. Nu mi-am fӑcut mari aşteptӑri, nedorind altceva decât sӑ o familiarizez şi cu acest gen de trӑire. Aşa se face cӑ ea nu s-a gândit niciodatӑ la muzicӑ în termeni de îmi place sau nu, ci a acceptat-o pur şi simplu ca parte a copilӑriei, ascultând ce asculta şi tata. Am petrecut împreunӑ dupӑ-amieze de varӑ ascultând fanfara din Cişmigiu şi râzând apoi de câte felurite lucruri s-ar putea introduce într-o tubӑ. S-a bucurat când şi când de muzicalitatea jucӑuşӑ a studiilor mozartiene. L-a descoperit pe Pavarotti (ce face cu batista în mânӑ, tati?) şi s-a îndrӑgostit o vreme de Habanera Angelei Gheorghiu. A lucrat teme pentru şcoalӑ având ca fond sonor Bolero-ul sau Anotimpurile. Și chiar s-a amuzat la culme aflând-o în spatele simpaticei broscuţe Gaby pe şi mai simpatica Kristin Chenoweth.

Aproape firesc am ajuns şi la un concert de Crӑciun. Într-un fel cred cӑ era greu de spus care dintre noi trei privea mai cu curiozitate pe scenӑ la acea atmosferӑ prea puţin familiarӑ. Ne-am aşezat pe scaune şi am aşteptat sӑ înceapӑ spectacolul. Nu mai ştiu motivul, dar eram obosit şi destul de neprezent, rotindu-mi ochii peste tot împrejur şi fiind conectat la forfota sӑlii. Urma, îi explicam, sӑ ascultӑm nu numai o orchestrӑ, ci trei, precum şi mai multe arii de operӑ interpretate de muzicieni deopotrivӑ din România şi din strӑinӑtate. I-am pomenit ad-hoc despre acustica excelentӑ a sӑlii, cuvânt nou care a necesitat ceva detalieri. Altele nu prea ştiam sӑ îi spun, pentru cӑ, exceptând unele valsuri straussiene, mare parte din ceea ce aveam sӑ ascultӑm, chiar dupӑ lectura unui sumar al programului din acea searӑ, mi-era complet necunoscut.

De la un moment dat, lucrurile se precipitaserӑ pe scenӑ. Înainte sӑ ne dӑm seama, o micӑ orchestrӑ de vreo cincisprezece instrumentişti începuse sӑ cânte alene un vals de Șostakovici. Mai întâi doar câteva instrumente de suflat, unele jucӑuşe, altele melancolice, doar cât sӑ ne facӑ familiarӑ linia melodicӑ principalӑ. I-am şoptit repede la ureche, sau cel puţin aşa îmi amintesc, ceva ce tocmai realizasem în acea clipӑ şi pe care voiam sӑ mi-l spun de fapt mie, şi anume cӑ valsul vienez e mai plӑcut şi mai maiestuos, pe când cel rusesc are şi note mai triste, cӑci aşa sunt şi cele douӑ naţii. În timp ce urmau a se încheia aceste prime acorduri, am observat cӑ violoniştii se aşazӑ mai bine pe scaun pregӑtindu-şi partiturile. Cumva aşteptarea aceasta a viorilor m-a încordat puţin. În fine, dirijorul le-a fӑcut un semn şi viorile au pornit sӑ cânte.

În clipa urmӑtoare sala s-a umplut de îngeri.

Anunțuri

Un gând despre &8222;Declic&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s