cmf? bn!

Ieri, Maria mi-a arӑtat, scrisӑ de mâna ei, o conversaţie imaginarӑ de tip feisbuc. Dialogul, ce conţinea vreo duzinӑ de replici, avea în total mai puţin de patruzeci de litere. I-am povestit cӑ odatӑ a existat o raţiune pentru prescurtӑri ca acestea, însӑ vremurile acelea au apus demult. Râdem, glumim, dar sӑ nu o prind cӑ se obişnuieşte sӑ vorbeascӑ sau sӑ scrie astfel cӑ ne supӑrӑm. Mi-a replicat: “Am greşit ceva? Am fӑcut vreun dezacord?”. Fireşte cӑ nu fӑcuse nici-un dezacord şi cӑ textul ori ideea în sine se susţinea. A trebuit prin urmare sӑ detaliez, pentru cӑ iarӑşi m-am trezit în acel tip de situaţie în care descoperi cӑ trebuie sӑ explici cuiva o idee ce este axiomaticӑ pentru tine.

Aceste prescurtӑri au devenit o obişnuinţӑ în ziua de azi. Cum mulţi se exprimӑ în scris doar colocvial, este foarte posibil sӑ repete de fapt un tip de manifestare verbal. Ceva asemӑnӑtor exista şi înainte, de exemplu dezacordurile gramaticale. Alte variante au apӑrut relativ mai recent şi îmbracӑ forme ceva mai subtile. Spun „mai subtile” fӑrӑ a mӑ gândi la o anumitӑ fineţe a lor sau la ceva asemӑnӑtor, ci la faptul cӑ, citindu-le, nu pare atât de evident cӑ se poate afla câte ceva despre posesor. O scurtӑ privire asupra acestora mi se pare necesarӑ, chiar dacӑ nu am pretenţii de exhaustivitate ori de alt tip.

Mӑ abţin deocamdatӑ de la erori mai evidente, cum sunt scrierea greşitӑ a cuvintelor, exprimarea bolovӑnoasӑ ori renunţarea la diacritice prezente atât de manifest într-o mulţime de texte. Mai interesante şi mai greu de observat la o lecturӑ rapidӑ sunt limitarea ori necunoaşterea de-a dreptul a vocabularului. Setul de cuvinte folosit este de regulӑ redus la extrem şi deseori dublat de înţelegerea greşitӑ a sensurilor termenilor. A folosi exclusiv „uau” pentru exprimarea oricӑrei senzaţii de plӑcere şi decât „nasol” (ca sӑ mӑ opresc doar la termeni benigni) pentru cele neplӑcute, indicӑ o formӑ severӑ de de limitare interioarӑ. Dupӑ cum a râde în barbӑ sau chiar a apostrofa interlocutorul pentru expresii de genul „cutare lucru este futil” este iarӑşi un lucru într-adevӑr vrednic de râs, sau de plâns dupӑ caz, ceea ce, dacӑ este sӑ fiu sincer, a cam fost mereu astfel.

Sunt apoi cei care multiplicӑ câte o literӑ a cuvântului, dorind sӑ puncteze, sӑ întӑreascӑ sau sӑ imite în scris sunetele din vorbirea curentӑ. De regulӑ, nu sunt alese vocalele ori încӑ accesibilele „s” ori „r”-uri. Probabil cӑ scopul este de a sugera excelenţa, cӑci puţini sunt capabili sӑ pronunţe „bbbbbbbravooooo” precum pare a o face atât de lejer preopinentul. Deşi, astfel de alegeri cred eu a sugera mai degrabӑ bâlbâiala decât o dicţie peste medie.

Despre folosirea majusculelor se poate scrie un tratat. Existӑ texte în care nu poţi gӑsi o literӑ mare, nici mӑcar una singurӑ. Când rândurile respective sunt dublate de lipsa oricӑrui semn de punctuaţie sau de frângeri aleatorii ale liniilor, ai impresia cӑ autorul (sau autoarea) se vede pe sine reîncarnarea vreunui Nichita. Cӑ în mintea sa o astfel de aşezare în paginӑ are un anume sens şi cӑ doreşte sӑ transmitӑ ceva abscons prin renunţarea la litera mare din fiecare substantiv propriu ori la virgulele dintr-o enumerare. Alţi autori scriu dimpotrivӑ fiecare cuvânt numai cu litere mari, lucru care, prin convenţie, indicӑ un naturel isteric. Uneori strigӑtul majusculelor este întӑrit de încheierea propoziţiei cu unul, douӑ sau chiar şapte semne de exclamare, de naturӑ sӑ accentueze nivelul de decibeli în care a fost împachetat mesajul. Înţelegerea drept rӑcnet (existenţial? de alt tip?) al unui enunţ de genul „azi am mâncat douӑ portocale” urmat de un numӑr oarecare de semne de exclamare, te lasӑ aparent inert în imposibilitatea de pricepe ceva concret din posibila drama prin care ar trece, zice-se, respectivul.

Cel mai mult mӑ intrigӑ folosirea punctelor de suspensie la terminarea fiecӑrei idei. Una, douӑ ar mai putea suporta amânarea unei încheieri ferme, dar când absolut fiecare propoziţie este echivalentul unei semidrepte, ceva este în neregulӑ. Autorii nu par a se simţi intimidaţi nici de cele exclamative ori interogative. Dacӑ ultimile, mai ales, cer obligatoriu prezenţa semnului de întrebare, atunci omniprezentele puncte îl vor urma ori preceda, dar nu vor lipsi. Deruta mea este accentuatӑ şi de faptul cӑ, pentru profanul din mine, textul în sine pare a trata un subiect absolut tern şi nu reuşesc sӑ îmi explic inflaţia de puncte de final. Am oare de-a face cu o inteligenţӑ incapabilӑ de a-şi duce gândul – orice gând – pânӑ la capӑt? Sunt acestea încercӑri de tip Thomas More de a se pӑstra obscur în toiul unor profunzimi care îmi scapӑ? Sosesc prea brusc ideile în mintea autorului încât trece la repezealӑ doar jumӑtӑţi din ele, plӑnuind sӑ revinӑ la ele cu proxima ocazie? Sunt resturi de înţelepciune pe care sunt invitat sӑ le gust câte puţin, interruptus sӑ zicem, pentru a nu sucomba în prea-plinul adâncului sensurilor? Renunţ de obicei, prea obosit de numeroasele virtualitӑţi care mi se desfӑşoarӑ în faţӑ, reacţie care îmi imaginez cӑ ar umple de bucurie autorul acelor sibile rânduri.

În fine, cratima, aceastӑ piatrӑ de Sisif legӑtӑ la gâtul fieştecӑrui doritor de a exprima idei în scris. Maria, sӑraca, încӑ se mai luptӑ cu ea pe la şcoalӑ, fӑrӑ sӑ își imagineze cӑ alţii au renunţat demult sӑ accepte existenţa oricӑror rigori în ceea ce o priveşte. De regulӑ, cratima este tratatӑ ca fiind cel mai volatil şi opţional termen; în consecinţӑ, nu e nici-o problemӑ dacӑ ar lipsi. Probabil cӑ uneori este omisӑ cu buna-intenţie a celui ce bӑnuieşte cӑ ar trebui sӑ fie prezentӑ, doar cӑ nu ştie exact unde sӑ o aşeze în cadrul cuvântului. O soluţie ar fi sӑ încerce reformularea enunţului respectiv, astfel încât vocabula cu pricina sӑ ajungӑ la sfârşitul rândului, acolo unde, vrei, nu vrei, eşti obligat sӑ o desparţi în silabe. Decât absentӑ de tot, mai bine sӑ fie pusӑ unde s-o nimeri. Sunt însӑ şi unii care fac încӑ eforturi pentru ca ea, cratima, sӑ nu disparӑ chiar de tot din scripte şi ӑsta cred cӑ e sensul vreunei propoziţii precum „m-ӑ doare sufletu când vӑd”, cu referire probabil la sentimentele care se nasc în lipsa cratimelor. La extrem, avem de-a face cu penitenţa unora care au batjocorit limba de suficient de multe ori, încât sӑ aşeze cratime peste tot. De exemplu, sӑ scrie acum spӑşiţi, biografic şi agramat despre „uni oameni nu-au suflet”.

I-am povestit despre aceste lucruri cât mai simplu cu putinţӑ, atât cât poţi vorbi unui copil care își pierde la un moment dat interesul pentru tot ce nu poate fi ori deveni joacӑ. Nu am apucat sӑ îi spun cӑ mai rӑu decât toţi este cel care crede cӑ stӑpâneşte lucrurile de bazӑ luând drept reper unic pe ceilalţi şi își imagineazӑ cӑ a învӑţat suficient. Apoi, abuzeazӑ de virgule, ezitӑ între a şti şi a ştii, nu se hotӑrӑşte dacӑ pentru inserţiile de idei paralele sӑ foloseascӑ paranteze ori liniuţe despӑrţitoare (dacӑ aşa s-or numi), are nenumӑrate ticuri de exprimare sau de vocabular şi aşa mai departe. Este o formӑ de snobism ori de rӑutate gratuitӑ pânӑ la urmӑ – şi, dacӑ mӑ gândesc bine, mӑ bucur cӑ nu am insistat sӑ îi explic mai departe…

Anunțuri

Un gând despre &8222;cmf? bn!&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s