Vocabule

Începând cu primӑvara anului 20.. am început sӑ o scoatem afarӑ la joacӑ, fie în parcurile de lângӑ casӑ, fie de-a dreptul în faţa blocului. Aici şi-a fӑcut primul grup de prieteni format din douӑ fetiţe şi doi bӑieţei de aceeaşi vârstӑ cu ea. Copiii erau încӑ foarte mici şi deopotrivӑ foarte deschişi la a încerca din toate cele. Una din distracţiile lor preferate, şi a mea de altfel, era cursa încropitӑ de-a lungul trotuarului şi care cӑpӑtase un oarecare iz de atracţie localӑ (îmi aduc aminte cum râdeau coafezele din spatele geamului frizeriei). Nu fӑceam decât sӑ alergӑm pânӑ la un perete şi înapoi, dar felul în care se alerga fӑcea toţi banii. Ca sӑ fac lucrurile şi mai amuzante, le spusesem copiilor cӑ, odatӑ ajunşi la perete, trebuie sӑ atingem cu ambele mâini o linie desenatӑ de mine şi abia apoi sӑ ne întoarcem. Iniţial le trӑsesem linia la vreo zece centimetri de asfalt şi râdeam de fiecare datӑ atunci când vreunul  din ei se oprea brusc în faţa peretului şi se apleca cu fundul în sus ca sӑ o atingӑ. Nu a mai fost amuzant când, din poziţia respectivӑ, au început sӑ dea cu capul de perete, prin urmare am mutat-o mai sus. La vârsta şi posibilitӑţile lor fizice de atunci, efortul nu era cu nimic mai prejos decât cel al vreunui Bolt, iar de entuziasm nici nu mai vorbesc. Avea şi prezenţa mea un oarecare merit, aşa cum are în general prezenţa oricӑrui adult în joaca copiilor, aceştia fiind fata gata de a adopta pe oricine oricât de stângaci şi ruginit în ale copilӑriei se dovedeşte a fi.

Copii normali prin urmare. Cu o singurӑ excepţie uimitoare, de care pânӑ atunci nu crezusem sӑ fie posibil şi nici de atunci încoace nu am mai auzit. Una din fetiţe, la acea vârstӑ târzie a suzetelor şi biberonului, vorbea. Vreau sӑ spun cӑ vorbea absolut normal, clar şi coerent, precum sӑ zicem un copil de 6 ani. Ceilalţi copii se uitau la ea cum îi ieşeau pe gurӑ tot felul de cuvinte, dar altfel nu gӑseau ceva interesant în asta, în sensul de a dori sӑ o imite fie şi parţial. Și mie şi celorlalţi pӑrinţi aceastӑ fetiţӑ ne era simpaticӑ, şi datoritӑ altor lucruri, şi o lӑudam în faţa pӑrinţilor ei pentru realizarea respectivӑ. Îndrӑznesc sӑ spun cӑ eram destul de sinceri şi nu aveam cine ştie ce gânduri ascunse, cel puţin nu din cele de care sӑ fim conştienţi. Pe de altӑ parte, cum ne retrӑgeam la casele noastre, primul lucru pe care-l fӑceam (uneori înainte de a intra efectiv în apartamente, deoarece nu mai aveam rӑbdare) era sӑ ne aruncӑm asupra propriilor progenituri spre a-i îndemna sӑ spunӑ şi ei câteva cuvinte. Înţelegeam sӑ nu construiascӑ propoziţii întregi, dar la dicţie, la o expresie mai acӑtӑrii sau, de ce nu, la malefica literӑ “r” se putea visa. Copiii, bieţii de ei, nu reuşeau sӑ evadeze dintr-un vocabular de tip “mama” şi “papa”, cӑci nici nu aveau cum la acea vârstӑ. Presupun cӑ nu era posibil nici din punct de vedere ştiinţific, deoarece o bunӑ parte din litere se pronunţӑ folosind limba şi dinţii, ori având un singur dinte per maxilar performanţele le erau limitate drastic (şi atunci, cealaltӑ cum de reuşea?). Fireşte cӑ nimic, nici-un argument nu conta prea mult pentru orgoliul pӑrintelui pus nefiresc de timpuriu de cӑtre cruda viaţӑ în faţa prӑpӑstiei deschise între destinul copilului sӑu şi al altuia, cel din urmӑ fiind reperul de normalitate, dacӑ se înţelege ce vreau sӑ spun.

Timpul a trecut şi lucrurile s-au nivelat printre copiii de atunci, cum de altfel era şi normal. Am spus-o cred din prima sӑptӑmânӑ de viaţӑ (a ei, nu a mea) cӑ mi-aş fi dorit ca a fi pӑrinte precum şi copilul aferent sӑ fi venit cu un manual de utilizare. Ne-ar fi fost incomparabil mai uşor de am fi cunoscut din vreme câte ceva despre firescul evoluţiei lor. La grӑdiniţӑ a avut o adevӑratӑ explozie în ceea ce priveşte vorbirea, începând chiar din primele luni. Era incredibil ce diferenţe constatam atunci între perioada imediat anterioarӑ şi progresele fӑcute practic de la o zi la alta. Ceea ce fusese, chiar şi nenumit, un adevӑrat stress, devenise în curând prilej de distracţie. Asta deoarece biata de ea se lovea în premierӑ de fineţuri de limbӑ cu care noi ne-am obişnuit de mult timp. Atât de mult am fӑcut-o cu unele din ele, care nici nu ne mai obosim sӑ ni le mai corectӑm.

Într-o zi adusese de la grӑdiniţӑ o poezie scrisӑ pe o bucatӑ de hârtie şi pe care trebuia sӑ o înveţe pentru serbare. Versurile în sine nu îi puneau nici-o problemӑ de memorare. Mai mult (cum de altfel urma sӑ ne obişnuiascӑ cam la fiecare ocazie asemӑnӑtoare),  învӑţase aproape întreg textul serbӑrii şi nu oricum, ci îl recita cu gestica şi intonaţia colegilor de grupӑ alocaţi fiecӑrei bucӑţi în parte, aşa cum îi vӑzuse la repetiţii. Partea ei de poezie începea aşa:

Toamna a venit în casӑ
Și-a pus struguri dulci pe masӑ…

În ziua respectivӑ ştia deja toatӑ poezia, însӑ întâmpina o singurӑ dificultate relativ minorӑ: în loc de “toamna” pronunţa “doamna”. Mami insista de câteva zile sӑ o corecteze, dar ea ori nu putea, ori se împotrivea, cӑ, de!, avea vârsta cu pricina, başca genele aferente. Și încerca sӑraca femeie sӑ o determine sӑ pronunţe corect şi sӑ alterneze cuvântul sisific cu altele care sӑ înceapӑ cu aceeaşi literӑ şi sӑ fie cumva compatibile fonetic: tata-toamna, toatӑ-toamna, tomatӑ-toamna. Discuţia de atunci era practic un înşirte-mӑrgӑrite al urmӑtorului script:

– Mai întâi zi “toaletӑ”, spune mami.
– To-a-le-tӑ, pronunţӑ bebe.
– Aşa, acum zi “toamna”.
– Doam-na (ӑsta spus apӑsat).

Și aşa la nesfӑrşit, fӑrӑ a se întrevedea vreo îmbunӑtӑţire la orizont, cӑci în pofida oricӑror insistenţe o ţinea pe a ei: toaletӑ-doamna, toaletӑ-doamna. Se obişnuise atât de mult cu acest binom, de ne şi trezeam cӑ îl cântӑ prin casӑ şi ajunsesem prin empatie sӑ îl folosesc şi eu în conversaţii.

Într-o searӑ când am ajuns acasӑ, m-a luat de la uşӑ, fӑrӑ vreo îmbrӑţişare ori altӑ formulӑ introductivӑ:

Ea: Tati, hai sӑ spui poezia.
Eu: Sӑ spui? Se zice: sӑ spun. Sӑ “spui” tu, nu sӑ “spun” eu.
Ea: Nuuu, sӑ spui tu! Eu zic plima, tu zici dupӑ mine.
Eu: A, da!?
Ea: Da! M-a învӑţat mama încӑ un cuvânt, ca sӑ mӑ ajute sӑ spui mai bine.

De parcӑ eu nu ştiam despre ce este vorba.

Eu: Sӑ o spunem atunci, am zis aşezându-mӑ pe un scaun.
Ea: Bine. Doamna a venit în casӑ… Acum zici tu!
Eu: Doamna a venit în casӑ…
Ea: Nu aşa, zice şi pune o mânӑ pe genunchiul meu ca sӑ îmi arate cât este de serioasӑ. Nu doamna!
Eu: Pӑi… cum?
Ea: Doam-na! Hai, din nou! Doamna a venit in casӑ
Eu: Doamna a venit în casӑ…
Ea: Tatiii! Nu aşaaa!

Ofteazӑ, dӑ ochii peste cap şi schimbӑ abordarea.

Ea: Fii atent la mine! Mai întâi zi “vece”!
Eu: …?

Am înţeles abia când am vӑzut-o pe mami în genunchi de atâta râs.

*

Peste aproape o lunӑ, fix de ziua lui Ceauşescu, am auzit-o în premierӑ pronunțându-l perfect pe “r”. Nu i-a fost deloc uşor, litera asta ori o pronunţi din prima, ori te chinui înţelegând cum se face. Maria exersase constant; numai eu ştiu cât m-am chinuit cu o mulţime de variante, cӑutându-i combinații de cuvinte astfel încât sӑ poatӑ pronunţa mai uşor.

Spre searӑ, am trecut cu toţii pe rând pe la baie ca sӑ ne spӑlӑm. Imediat ce a terminat, Maria m-a întrebat:

– Tati, te-ai spӑrat?

Anunțuri

Un gând despre &8222;Vocabule&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s