Oameni de doi bani

M-am mutat deja de ani buni în actuala locuinţӑ. În vechiul apartament stӑ acum tata. În ocaziile în care apuc sӑ îl vizitez – nefiresc, nepermis de rar – mӑ întâlnesc uneori şi cu administratorul blocului, rӑmas în funcţie de pe vremea copilӑriei mele. Poartӑ de când îl ştiu acelaşi costum de culoare gri-deschis, la care asorta pe vremuri încӑlţӑmintea cea mai la îndemânӑ, cel mai adesea papuci. Copii fӑrӑ prea multӑ minte, îl poreclisem țăranul pentru cӑ vorbea cu accent moldovenesc. Cum locuia la un etaj inferior, ne trezeam deseori apostrofaţi cu şoldovenisme ori de câte ori sculam întreaga stradӑ cu modul nostru gӑlӑgios de a ne juca. Însӑ ceea ce îl fӑcuse deopotrivӑ antipatic şi celebru în bloc erau anunţurile afişate la avizier, scrise de mânӑ, cu exprimӑri greoaie, agramate şi pline de greşeli de ortografie. Pӑreau o extensie a propriei persoane, fiind mereu comentate şi luate în râs, ceea ce, în mod curios, aveau efectul de a prelungi impresia prezenţei sale chiar şi atunci când lipsea. Ca administrator pӑrea însӑ cӑ se descurcӑ destul de bine, atât cât ne putea da noi seama. Acum îl gӑsesc îmbӑtrânit, puţin adus de spate, zâmbind parcӑ mai mult, dar încӑ vioi, încӑ ubicuu în spaţiul locativ, precum şi la avizier.

*

Cu ceva timp în urmӑ am mers la întâlnirea de zece ani de la sfârşitul liceului. Habar nu aveam peste cine o sӑ dau acolo, altfel eram destul de relaxat. Din anumite motive mai puţin potrivit de a fi analizate acum, liceul nu a fost o piatrӑ de hotar în viaţa mea aşa cum li se întâmplӑ altora. Prin urmare nu am rӑmas cu amintiri “frumoase” bine înrӑdӑcinate în memorie, ci cu unele oarecare. Nu mӑ gândeam prea mult la întâlnire pentru cӑ nu prea aveam, sӑ fiu sincer, aşteptӑri anume de la ea. Primii pe care i-am vӑzut au fost colegii. Majoritatea schimbaţi, majoritatea în bine. Apoi i-am întâlnit pe profesori, în fine doar pe cei care ajunseserӑ în acea zi la liceu. Mai îmbӑtrâniți, mai gârboviți, ceea ce îmi accentua întrucâtva senzaţia cӑ privesc la nişte strӑini. În fond, nu îi vӑzusem niciodatӑ într-un astfel de context festiv, dincoace de catedrӑ. Diriginta noastrӑ însӑ, profesoarӑ de sport, m-a surprins total. Pӑrea neschimbatӑ faţӑ de cum mi-o aduceam aminte. Dreaptӑ, cu aceeaşi privire directӑ şi aceeaşi voce fermӑ, dispusӑ ca întotdeauna a ne face puţinӑ moralӑ asprӑ dacӑ ne-am fi întrecut cu gluma. Ne-a condus prin tot liceul, ea în faţӑ, noi, foşti elevi şi profesori, în spatele ei. Ne-a deschis apoi şi sala de sport, de unde, dintr-un dulap învechit, a scos câteva mingi de baschet şi ne-a lӑsat o vreme sӑ ne jucӑm singuri. Erau acolo, reînviate, raporturile noastre (strӑ)vechi: ea diriga, iar noi elevii ei.

*

Deunӑzi am decis sӑ merg sӑ mӑ tund la frizeria din blocul de vizavi. Vӑzutӑ din afarӑ cel puţin, nimic nu te-ar putea convinge cӑ nu ai pӑşit într-o frizerie de stat din perioada comunistӑ. Înӑuntru, doamna în vârstӑ care mӑ tunde de obicei şi care avea un client în acel moment, îmi spune sec: “Nu mai aşteptaţi, vӑ rog. Este ultimul client, trebuie sӑ plec acasӑ.”. Pe uşӑ scrie cӑ programul se terminӑ la 9 şi abia a trecut de ora 7. Ezit o clipӑ neştiind cum sӑ reacţionez. Mӑ abţin totuşi sӑ intru într-o polemicӑ fӑrӑ rost şi aleg sӑ o mint cu cel mai firesc aer cu putinţӑ: “Aveam o prezentare mâine dimineaţӑ la servici…Vӑ rog frumos.”. Ofteazӑ şi zice cӑ bine, sӑ iau un loc şi sӑ aştept.

Terminӑ în doi timpi cu cel de dinaintea mea, apoi mӑ invitӑ sӑ urc pe scaun. În frizerie a mai rӑmas doar o colegӑ, care se uitӑ la televizor la nişte ştiri dupӑ tiparul celor de la ora cinci. Mӑ tunde calm, fӑrӑ grabӑ, cu gesturi largi şi, pentru prima datӑ de când o cunosc, începe sӑ povesteascӑ. Îmi vorbeşte doar mie, deoarece colega pare absorbitӑ de calitatea actului jurnalistic la care ia parte. Are un bӑiat care a dat la facultate. Ea a insistat ca acesta sӑ își depunӑ dosarul în douӑ locuri, dar el ştia bine ce dorea sӑ facӑ mai departe, era bun la istorie, fusese şi olimpic. Intrase în cele din urmӑ, cu emoţii, dar intrase. Acum voia sӑ plece acasӑ sӑ îi facӑ ceva de mâncare, pentru cӑ urma sӑ vinӑ de la cursuri. Și abia se mai ţinea pe picioare de obosealӑ. Colega ei mai tânӑrӑ era în concediu la mare, aşa cӑ acum face şi tura ei. Ia uite, începe sӑ râdӑ deodatӑ în mijlocul cuvintelor, ia uitӑ-te la gâgâlicii ӑștia cum se zgâiesc la noi! Eu nu pot sӑ mӑ întorc prea mult, dar îi vӑd în oglindӑ pe colegii de joacӑ ai Mariei cum ne privesc cu ochii mari dincolo de geamul frizeriei (cine are copii ştie bine câte feluri de a privi au aceştia). Îi cunosc pe toţi, continuӑ zâmbind, îi ştiu şi pe pӑrinţii lor, îi tundeam pe scaunele astea când erau copii. O sӑ îi tund şi pe ӑştia micii în curând.

*

Pe aceşti oameni nu dӑm nici-un ban, fӑrӑ excepţie. O frizeriţӑ, un administrator de bloc, o profesoarӑ de sport. În secunda urmӑtoare despӑrţirii de ei, îi aruncӑm în vreun colţ de memorie şi îi uitӑm acolo. Dar în acelaşi timp ne mirӑm cӑ, întorşi în locurile în care am trӑit cândva, acestea ne apar încӑ familiare. Totul este schimbat: clӑdirile, împrejurimile, casele, copacii, strӑzile, absolut totul, nimic nu mai este aşa cum l-am lӑsat; şi totuşi, în mod inexplicabil, toate ne sunt apropiate. Cred cӑ motivul pentru aceastӑ impresie este reîntâlnirea cu oameni pe care îi ştim de o viață, care ne fixeazӑ, ne întӑresc şi ne valorizeazӑ amintirile, şi în care se regӑsesc mai mult decât conştientizӑm noi. Amintiri care prind din nou viaţӑ doar pentru ca ei trӑiesc şi care mor de obicei odatӑ cu ei. Poate cӑ paradisul pierdut nu e format din locuri, ci din oameni şi din relaţiile pe care le-am avut cu ei, iar “pierdut” devine în clipa în care vom fi rupt aceste ultime şi cele mai solide legӑturi. Și asta este tare trist, întâi pentru cӑ ne înstrӑinӑm de propriul trecut, adicӑ de noi înşine, şi apoi pentru cӑ de obicei conştientizӑm astfel de lucruri mult prea târziu.

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Oameni de doi bani&8221;

  1. Alex`andra 2 Iunie 2015 / 21:59

    exact aceeași impresie am avut-o și eu în weekend, când am reușit să ajung acasă, la mama la bloc.

    Apreciază

    • mutareainplic 2 Iunie 2015 / 23:17

      Bine ai sosit, Alexandra.
      Presupun ca te referi la senzatia de vina pe care o avem ca si copii in rarele ocazii cand ne vizitam parintii. Ciudat cum nu ne reproseaza asta aproape niciodată. Poate cândva vom intelege de ce.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s