Politeţuri

Unul din cele mai ciudate lucruri asupra cӑruia cӑdem lesne de acord este certitudinea cӑ suntem cu toţii foarte diferiţi între noi. „Câte bordeie, atâtea obiceie” va sӑ ne înveţe o vorbӑ mai veche, din vremurile când nu existau reviste ori bravi specialişti englezi care sӑ ne deschidӑ ochii asupra subtilitӑţilor vieţii. Prin astfel de ziceri se exprimau în mod direct stӑri de fapt, atunci când primordial era a denumi pur şi simplu experienţele întâlnite şi nu neapӑrat a cӑuta explicaţii pentru ele. Era şi un mod de a constata simplu marea diversitate a fiinţei umane, fӑrӑ alte clarificӑri ori lӑmuriri, în opoziţie cu abundenţa de rezolvӑri pseudo-ştiinţifice de astӑzi, numai bune de a duce la generalizӑri convenabile.

Cӑci ne place sӑ generalizӑm ceva de speriat. Tuturor, fӑrӑ excepţie. Este probabil un semn al nesiguranţei noastre într-o lume pe care o vrem aşezatӑ cuminte în şabloane clare şi recognoscibile. Sau al autosuficienţei cu care tratӑm, de obicei prin simplificare, profunzimile unei existenţe pentru a cӑrei înţelegere avem arareori resursele potrivite. Cel mai mult procedӑm astfel în legӑturӑ cu umanul şi mai ales în ceea ce priveşte denigrarea lui. Ne place carevasӑzicӑ sӑ plasӑm individul într-un grup care sӑ-i confere o conotaţie negativӑ. Sӑ anulӑm individualul şi sӑ tratӑm cu mai accesibilul general, cӑci, în fond, individul ca individ este mult mai complex decât ca parte a unei colectivitӑţi. Un exemplu convenabil ar putea fi funcţionarul sau funcţionara din spatele oricӑrui ghişeu din lumea noastrӑ. Este oare cineva despre care sӑ avem o pӑrere mai comunӑ – şi, invariabil, mai proastӑ? Imaginea acestui personaj este impregnatӑ în mentalul public atât de adânc, încât stӑ alӑturi de cel al altor categorii de acelaşi tip, precum taximetriştii sau politicienii. Şi cred cӑ este cumva legatӑ pe cale de consecinţӑ de o altӑ plӑcere pe care o avem şi la care nu prea renunţӑm, aceea a micii bârfe, a comentariului gregar. Pentru cӑ nimic nu îmi pare a ne fi mai natural decât a discuta pe ascuns şi peiorativ despre o persoanӑ oarecare, ori, şi mai bine, despre o cunoştinţӑ, iar apoi de a o include, competenţi cunoscӑtori într-ale psihologiei ce ne aflӑm a fi, într-una din tipologiile cotidiene de speţӑ inferioarӑ.

Pe de altӑ parte, parcӑ îmi pare şi mie justificatӑ tipologia de mai sus, cea a persoanei din spatele ghişeului. Doar cӑ nu o vӑd neapӑrat în termeni depreciativi, sau, mai bine zis, nu în felul întâlnit în mod uzual. Mai mult decât la alte categorii, mi se pare curios cum, indiferent de cine a fost respectiva persoanӑ înainte, sub protecţia ghişeului ea se aliniazӑ invariabil modelului binecunoscut. De parcӑ existӑ pe undeva o matriţӑ unicӑ, un pat al lui Procust capabil de obscure mutaţii psihice de naturӑ a nivela pluralitatea firii umane. Sunt tentat sӑ caut un argument al acestui fapt, fiindcӑ gӑsesc extrem de ciudat cum femei şi bӑrbaţi, de tipuri, vârste şi educaţie diferite, ajung a se comporta similar în zona de primire clienţi. Trebuie sӑ existe o explicaţie logicӑ, un punct comun, un loc geometric unic al acestor situaţii. Sӑ fie nu ghişeul în sine, cât peretele baricadӑ ridicat între funcţionar şi massa uniformӑ din partea celalaltӑ? Dificultatea de a te pune (mai ales când e contra cost) la dispoziţia unor strӑini gata de a pretinde şi a nu cere? Senzaţia de intimitate incompletӑ a spaţiului în care se lucreazӑ şi care este constant şi necanonisit tulburatӑ de capete impertinente ale neaveniţilor de „dincolo”?

Cu alte cuvinte, s-ar putea sӑ existe o explicaţie pentru purtarea acestor funcţionari. Ar putea fi vorba eventual de un comportament care se învaţӑ la locul de muncӑ, de ceva ce poate fi subsumat relaţiilor profesionale dezvoltate în astfel de locaţii. Ori, acolo unde a avut loc un învӑţ, ar trebui sӑ fie posibil şi dezvӑţul. În pofida „evidenţelor”, avem de-a face tot cu oameni, iar oamenii, indiferent cine ar fi, puşi în situaţii asemӑnӑtoare, reacţioneazӑ de obicei în acelaşi fel la aceiaşi stimuli. Ar fi oare posibilӑ o altfel de abordare faţӑ de aceste persoane care mӑ întâmpinӑ cu acrealӑ şi cu vӑditӑ repulsie, şi care şi-ar fi dorit din câte observ sӑ nu le fi deranjat vreodatӑ cu meschinele mele probleme? Sӑ spunem cӑ am exclude a priori consumul de alcool, a cӑrui uşurinţӑ de a da curaj ori nepӑsarea lui „fie ce-o fi” îl face o opţiune prea mundanӑ.

– Bunӑ ziua, doamnӑ. Mӑ numesc (şi mӑ recomand cu nume şi prenume). Mӑ întreb dacӑ sunteţi atât de amabilӑ încât sӑ mӑ puteţi ajuta. Eu unul nu par a mӑ descurca prea bine cu urmӑtoarea problemӑ.

Ca sӑ fiu sincer, recunosc cӑ existӑ în primul rând un interes personal în aceastӑ abordare, cӑci sunt venit cu o problemӑ specificӑ de a cӑrei rezolvare am mare nevoie. Sunt conştient cӑ mӑ adresez unor persoane obişnuite de a trata preopinentul cu genul acela de țâfnӑ care se regӑseşte de obicei în mijloacele de transport în comun. Discuţiile dintre ele şi cei de dincoace de ghişeu se poartӑ în mod uzual într-o atmosferӑ plinӑ de acrealӑ densӑ şi dispreţ alimentat reciproc. Da, ştiu eu foarte bine cu cine am de-a face, dar mӑ încӑpӑţânez şi îmi impun sӑ ignor aceste semne. Vorbirea joasӑ, tӑrӑgӑnatӑ, calmӑ, cu vocabular desuet (îmi sunӑ mie astfel, darӑmite lor!) şi cu zâmbetul pe buze le scoate din ritmul profesional al cӑror prizoniere sunt. Se trezesc  dintr-odatӑ transpuse într-o situaţie prea puţin familiarӑ şi presimt de cele mai multe ori cӑ a rӑmâne ursuze nu mai este o opţiune potrivitӑ cu momentul respectiv.

Și ce repede se petrec transformӑrile acestea, de parcӑ se aflӑ deja acolo o aşteptare anume care aşteaptӑ a fi concretizatӑ. Existӑ ceva universal eliberator în politeţea francӑ, ceva ce trece dincolo de ghişeul care încadreazӑ şi limiteazӑ precum rama unui tablou. Bine v-am gӑsit boieri dumneavoastrӑ, bunӑ sӑ vӑ fie inima, sӑrut mâinile domnişoarӑ, v-aş fi recunoscӑtor stimate domn. Mai este un lucru care vӑd ce uşor impresioneazӑ: folosirea lui „doamnӑ” de o manierӑ fireascӑ. În general, sunt obişnuite ca apelativul cu pricina sӑ le fie aruncat în faţӑ pe post de jignire de cӑtre oameni agasaţi, poate pe bunӑ dreptate, de modul în care se poartӑ cu ceilalţi. Ori de aceastӑ datӑ simt şi ele, sau mai bine zis intuiesc, cӑ ceva straniu se întâmplӑ şi cӑ maniera sincerӑ, politeţea şi bunul simţ le „îndomnesc” cu adevӑrat. Cӑ numindu-le astfel numai, doamne s-au şi fӑcut pe loc. Iar conduita unei doamne se supune altor reguli, cu atât mai puternice cu cât sunt nescrise. Mi se întoarce politicos bunӑ ziua şi observ cum zâmbesc şi ele, cam crispat, ce-i drept, dar aşa se întâmplӑ de obicei cu lucrurile cu care nu prea eşti obişnuit. Sunt ajutat, îndrumat, lӑmurit şi salutat la despӑrţire, eventual înainte de a o face eu. Iar acestea mi se întâmplӑ de fiecare datӑ, aproape fӑrӑ excepţie. M-oi afla eu destul de rar în faţa unui ghişeu, dar teoria-mi se verificӑ şi în alte situaţii similare.

Mulţumirea aceasta interioarӑ, pe care o simţi cu uimire, de a te descoperi a fi mai mult decât ceea ce credeai cӑ eşti, am gӑsit-o mai demult, fӑrӑ a o pricepe cum trebuie, în întâmplӑrile lui Don Quijote (care nu doar cӑ numeşte pe hangiu castelan şi pe muşterii drept cinstiţi curteni, dar pentru el chiar asta este realitatea şi astfel îi şi trateazӑ pe aceia, iar din acel moment hanul castel se face şi toţi, cu neîncredere şi ezitӑri, încep a se purta pe potriva noilor roluri). Am înţeles-o apoi ceva mai bine privind munca unei persoane în apropierea cӑreia viaţa s-a întâmplat sӑ mӑ aducӑ. Sӑ lucrezi cu indivizi necopţi din multe puncte de vedere, sӑ scoţi ce e mai bun din ei în pofida tuturor tarelor lor şi sӑ o faci cu înţelegere, eleganţӑ şi omniprezentӑ bunӑ dispoziţie, mi s-a pӑrut întotdeauna un act foarte nobil de a fi. Persuasiunea unor astfel de oameni, care stau alӑturi, insistӑ, învaţӑ şi exemplificӑ ei înşişi, are în ea ceva din alte lumi mai îndepӑrtate, atunci când a te îndomni la nivelul spiritului era cât se poate de posibil şi de natural. Uneori mai greu de înţeles îmi pare faptul cӑ aceşti oameni nu aşteaptӑ cu adevӑrat recunoştinţӑ pentru faptele lor, sau, mai bine spus, nu în sensul în care îl percepem noi, ceea ce într-un mod neaşteptat are efectul de a le înnobila şi mai mult acţiunile. Mӑ gândesc cӑ poate mӑcar de acest ultim lucru s-ar cuveni sӑ îi privӑm.

Anunțuri

5 gânduri despre &8222;Politeţuri&8221;

  1. krossfire 11 Iunie 2015 / 9:44

    Bine, mai e si mica iluzie a puterii care vine cu orice slujba de genul asta, indiferent cat de importanta sau insignifianta ar fi. Simplul fapt ca cel din fata ta depinde de tine pentru cateva minute te poate transforma intr-un „boier” generos si altruist, sau intr-un mic tiran care „trebuie sa respecte procedurile, altfel nu se poate”.

    Apreciază

    • mutareainplic 11 Iunie 2015 / 10:43

      Bine ai sosit :).
      De acord cu iluzia puterii – si cine stie cate alte motive or mai fi. Ma amuza inainte de fiecare data sa vad, la altii mai ales (pentru ca nu oricine e capabil de acea politete demna data de buna crestere), cum aroganta functionarului se topeste cam fara voie in fata unei vorbe bune. Pentru mine a venit ca o surpriza gandul ca sfaturile din copilarie sunt teribil de eficiente in viata de zi cu zi: fii cuminte, poarta-te frumos, vorbeste cum trebuie samd.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s