Coborârea în sus

Se întâmplӑ uneori sӑ întâlneşti un om frumos şi te aşezi lângӑ el.

De fapt, nu te aşezi, nu încӑ. Nu din primul moment. Este ceva anume cu astfel de oameni, ceva înscris în felul lor cel mai intim de a fi. La prima vedere, par a fi doar nişte alţi obişnuiţi „oameni frumoşi”, un simplu apelativ perimat în aceste zile ale noastre, dezbrӑcat de mult de sensul primar ca şi altele asemenea lui. Inâlnirile cu ei se poartӑ la început sub semnul meschinului, când te îndrepţi neinvitat cӑtre ei, le cauţi apropierea şi te afişezi cu ea precum un trofeu. Iatӑ, declami cocoţat pe vârful cel mai înalt, noua mea reuşitӑ personalӑ, un alt „om frumos” tocmai bun de pus în vitrina proprie. Cât de mândri putem fi plimbându-ne cu ei (sau: plimbându-i pe ei) la braţ, ce țanțoşi putem cӑlca, cine mai este ca noi, o, vos, morituri. Uneori acest mod de a ne comporta ei îl simt cumva jignitor şi atunci aleg sӑ se retragӑ undeva într-un plan secund de existenţӑ. Numai cӑ, bineînţeles, aşa ni se pare nouӑ, cӑci de fapt ei rӑmân acolo unde au fost dintotdeauna şi singurul lucru care s-a întâmplat este cӑ s-au retras din vieţile noastre. Sau, şi mai bine spus, cӑ i-am alungat.

Prn urmare, dacӑ ai o minimӑ luciditate şi îți cunoşti slӑbiciunile, nu te aşezi imediat în viaţa lor, ci o vreme îi priveşti încӑ de la o oarecare depӑrtare. Aştepţi, cum ar veni, sӑ se aşeze mai întâi ei lângӑ tine. Vagi urme de bun-simţ te îndeamnӑ sӑ procedezi astfel, deoarece simpla lor prezenţӑ este deseori revelatoare şi te ajutӑ sӑ intuieşti cam care îți este locul pe lumea asta. Pânӑ şi actul de a te aşeza lângă ei are ceva paradoxal în sine, cӑci ei sunt deja undeva pe când tu nu eşti încӑ, iar aşezându-te nu te cobori, ci te ridici. Coborârea este în sens opus decât cel imediat intuitiv, aşa cum se întâmpla odatӑ şi cu căderea, care era îndeosebi întru păcat, dar totodată se putea cӑdea întru domnie urcând tocmai pe scaunul principilor. Este firesc sӑ te simţi mӑgulit de întâlnirile cu ei, dar ceva indefinibil, un amestec de respect pentru ei şi decenţӑ interioarӑ te face sӑ pӑstrezi o minimӑ, deşi foarte convenabilӑ distanţӑ. Cu timpul doar aceastӑ distanţӑ pusӑ între tine şi ei este ceea ce defineşte relaţia de pe acum biunivocӑ, deşi încӑ echivocӑ. Toate dialogurile, politeţurile, zâmbetele, privirile, aşteptӑrile în acest spaţiu se poartӑ.

Cӑci nu te poţi opri sӑ nu te întrebi: cum se poate împӑca emoţia întâlnirii cu astfel de oameni cu vieţuirea fireascӑ alӑturi de ei? Cӑci ei nu se mulţumesc sӑ te cheme lângӑ ei întâmplӑtor sau temporar. Nu, ei spun: vino şi aşazӑ-te în dreapta mea, ori pӑşeşte împreunӑ cu mine, am încredere în tine, îmi place compania ta (pânӑ şi eu am doze mici de predispoziţii mai greu de explicat), şi, ştii ce, hai sӑ vorbim despre tot ce doreşti, fie şi despre nimicuri, şi, bineînţeles, neapӑrat spune-mi „tu” tu. Cum sӑ faci asta aşa de pur şi simplu? Viaţa are un fler deosebit de a-ţi apropia oameni de acelaşi fel cu tine, cu care împӑrtӑşeşti aceleaşi obiceiuri, alӑturi de care îţi duci traiul în cea mai cotidianӑ formӑ a lui. Numai trӑind astfel crezi cӑ te poţi simţi autentic şi relaxat, ӑsta este terenul tӑu cel mai familiar şi deopotrivӑ cel mai mediocru, acesta este modul tӑu natural de a fiinţa, de a fi doar ceea ce eşti şi atât. Și sӑ ai încredere cӑ se poate şi altfel, cӑ poţi sӑ te aşezi lângӑ cineva ca ei, cӑ ai crescut într-atât încât sӑ ţi se spunӑ cӑ prietenia cu ei este un lucru cât se poate de firesc? Deja? Cum sӑ fie posibil?

Este firesc sӑ crezi o datӑ întors între propriile limite, sӑ fii convins chiar, cӑ lucrurile stau aşa cum le vezi tu. E drept cӑ ei insistӑ în a te invita alӑturi (iar invitaţia este în general perisabilӑ, are termen de valabilitate ferm, deşi indefinit), dar cine ştie dacӑ nu se pot înşela, ori poate chiar or şi persista în greşeli aşa cum facem şi noi ceilalţi. Cine ştie dacӑ nu cumva momentele petrecute în preajma lor, acele momente în care fără sӑ vrei erai atent la cum vorbeşti, cum te porţi si chiar cum gândeşti, şi-au fӑcut pânӑ la urma treaba şi i-au păcălit spre a te vedea ceea ce în fond nu eşti: o persoanӑ decentӑ, cu bun simţ, cu vreun talent aparte de al celor din jur, cu oarecare bunӑ dispoziţie şi sensibilitate şi mai ales cu afinitati de orice fel or fi (de nu cu acelasi Weltanschauung) fără de care nici-o prietenie nu este posibilӑ.

Și totusi eu cred aşa. Dacӑ persoanele acestea sunt într-adevăr aşa cum ni se pare cӑ le vedem, dacӑ chiar fac parte dintr-un soi de castӑ umanӑ superioarӑ şi sunt capabile de înţelegerea sensibilӑ a lucrurilor la alt nivel decât ne este nouӑ deocamdată accesibil, atunci am putea foarte bine sӑ avem încredere în ei şi sӑ ne lăsăm pe mâna lor. În definitiv, ştim bine ce şanse sunt sӑ îi înşelӑm întru propriul beneficiu, cu sau fără voie, iar lucrul cel mai rӑu care se poate întâmpla ar fi ca într-o bunӑ zi sӑ ne privească adânc in tăcere şi sӑ se ridice de lângă noi. Este un risc pe care trebuie nu doar sӑ ni-l asumam, ci mai ales sӑ încercӑm a-l minimiza pe cât de uman ne este posibil, iar acest lucru nu cred cӑ se poate face decât într-un singur mod: dacă încă nu suntem aşa cum ne vӑd ei, sӑ fim.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Coborârea în sus&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s