Ține-ţi gura, copile!

Sunt câteva situaţii în care poţi evalua cu destulӑ exactitate caracterul unui om. În general, acestea sunt momentele în care respectivul reaţioneazӑ instinctiv, fӑrӑ ca supra-eul sӑ apuce sӑ intervinӑ cu modul lui civilizat atât de cuminte imaginat de cӑtre bӑtrânul Freud. Aici, in reacţiile primare, în reflexe şi comportamente pavloviene stӑ, zice-se, adevӑrata fire a unui om. Țipӑm la nervi, râdem schimonosiţi, înfulecӑm şi plescӑim, ne panicӑm la cel mai mic pericol, transpirӑm abundent, ne înroşim în apropierea unora, ne fâstâcim, ne scӑrpinӑm pe te miri unde, cӑscӑm blazaţi, slobozim sudalme şi aşa mai departe. Avem o paletӑ largӑ de asemenea exteriorizӑri de care nu suntem foarte conştienţi şi, dacӑ cineva ne-ar pune ulterior faţӑ în faţӑ cu ea, cred cӑ ne-am simţi tare ruşinaţi, sau cel puţin aşa s-ar cӑdea.

Ca individ ce tocmai ai realizat pericolul unor astfel de demascӑri ale propriului sine, probabil cӑ ai de ales mai departe între douӑ moduri de a ţi le corija: fie încerci sӑ le corectezi pur şi simplu, fie înveţi sӑ le ascunzi mai bine. Sincer, oricât de superioarӑ etic şi logic mi s-ar pӑrea prima variantӑ, nu cred cӑ este posibilӑ în toate situaţiile. Rӑmâne deci sӑ accepţi cӑ unele manifestӑri va trebui sӑ le tӑinuieşti cum poţi şi cӑ pentru ele nu existӑ altӑ variantӑ. Eventual, poţi încerca sӑ îți restrângi terapeutic defectele strict în spaţiul ferit al propriului cӑmin.

Numai cӑ acolo dai de altӑ “pacoste”: copiii. Care îmbinӑ machiavelic abilitatea de a învӑţa orice cu lipsa oricӑrui discernӑmânt de a şti când sӑ împӑrtӑşeascӑ din cunoştinţele dobândite şi când sӑ le pӑstreze pentru ei. Dacӑ vreodatӑ ai avut senzaţia cӑ îţi poţi stӑpâni fie şi parţial pornirile deoarece le porţi la propriu cu tine, succes în a le stӑpâni pe cele împrumutate altora! Și iatӑ cum te trezeşti cӑ nici în propria casӑ cӑ nu mai poţi fi în siguranţӑ alӑturi de patimi şi idiosincrazii personale, ba dimpotrivӑ. Este una din legile firii aceasta cӑ viaţa unui pӑrinte stӑ mereu pusӑ sub semnul implacabil al dӑrii în vileag de cӑtre propriile progenituri.

Și astfel ajung şi la seriozitatea mea ca pӑrinte. În primele zile de şcoalӑ, observasem la Maria o anumitӑ depӑrtare faţӑ de colegii de clasӑ. Nu cӑ lua distanţӑ faţӑ de ei, ci mai degrabӑ cӑ îi era mai greu sӑ gӑseascӑ apropieri, probabil din cauza unei timiditӑţi anume. A fost o perioadӑ în care, dincolo de faptul cӑ o încurajam sӑ relaţioneze mai mult, nu prea ştiam ce altceva sӑ fac. Apoi, mi-a trecut prin minte cӑ poate a folosi un limbaj ceva mai liber la adresa colegilor s-ar putea sӑ o ajute, paradoxal, sӑ îi simtӑ mai apropiaţi, mai familiari. Aceste discuţii s-au întâmplat rar, erau mai degrabӑ nevinovate şi petrecute neapӑrat sub porunca straşnicӑ de a nu pomeni altcuiva ce prostii o învaţӑ propriul tatӑ. Vorbim, râdem, dar numai în incintӑ. Spre suprinderea mea, modul meu “pedagogic” de a trata necazul fetei a pӑrut sӑ funcţioneze (deşi am avut mereu rezerva cӑ mediul în care învӑţa era oricum unul care ar fi permis rezolvarea de la sine a problemei, dacӑ nu cumva doar el a fӑcut-o).

A trecut apoi o vreme de la aceste mici neplӑceri, timp în care viaţa ei în interiorul clasei se ducea acum în termeni absolut normali. Într-una din zile am condus-o ca de obicei la orele de curs, activitate pe care o preluasem eu conform unor proceduri intern-familiale impuse. În curtea şcolii ne-am întâlnit cu o parte din colegii ei care se îndreptau şi ei grӑbiţi spre intrarea în clӑdirea şcolii. Printre ei, o fatӑ cu care fӑcuse şi grӑdiniţa şi cu care ne cunoşteam ceva mai bine. Deodatӑ îmi aud mândra cӑ râde cu cel mai natural râs al ei şi îi zice foarte sonor celeilalte:

– Tu ştii cum îți spune ție tati? Rӑ-du-leas-ca!

Și instantaneu au izbucnit amândouӑ în râs, în timp ce eu rӑmӑsesem înlemnit, incapabil sӑ mai spun ceva, privind în gol cӑtre dezastrul viitoarelor convocӑri la instanţele de judecatӑ ale clasei. Și imediat gândul celӑlalt, adevӑrat coşmar, mai groaznic decât însuşi pendulul lui Poe: dacӑ începe sӑ povesteascӑ şi despre celelalte lucruri? Cӑci este evident cӑ nu mӑ mӑrginisem sӑ o învӑţ doar nişte apelative. Nu, eu, pӑrintele responsabil, sobru, cuminte, civilizat, aşa cum lӑsam impresia, eram acum de-a dreptul şantajabil. Cu dorinţa de a intra atunci, în acel moment, direct în pӑmânt, am gӑsit totuşi puterea de a ridica ochii şi de a privi în jur, gata sӑ înfrunt cele mai aprige acuzaţii. Doar cӑ, spre lauda proniei cereşti, nimeni nu pӑrea cӑ auzise ceva. Peste tot am vӑzut numai pӑrinţi absenţi şi încordaţi în acelaşi timp, trebӑluind cu capul în bӑrbie şi cu suspect de mare grijӑ prin marea de copii veseli şi guralivi şi foarte puţin interesaţi de ce se întâmplӑ în proximitate.

Și m-am gândit cӑ poate cӑ se ascundeau şi ei ca mine, ştiu şi eu…

Anunțuri

Un gând despre &8222;Ține-ţi gura, copile!&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s