Țara merge prost din cauza mea

În ultima vreme mӑ trezesc tot mai des cӑ stau aşa şi contemplu cu acea prostraţie pe care ţi-o poate da numai neputinţa în faţa lumescului, contemplu ziceam un mare defect al nostru ca popor, şi anume neasumarea responsabilitӑţii propriilor acte. Nu ştim pur şi simplu cum sӑ facem asta, nimeni nu ne-a învӑţat cum trebuie în acest sens. La noi este un fapt banal ca fiecare în parte sӑ se vadӑ pe sine ca fiind perfect construit uman şi, prin urmare, nesupus de niciun fel greşelii. În rare ocazii de acalmie a „luciditӑţii” acestui gând, dupӑ nişte beri de exemplu, sau la o discuţie cu cineva care ne apreciazӑ, suntem dispuşi sӑ ne recunoaştem cu nedisimulatӑ modestie pӑrţi care nu au atins încӑ desӑvârşirea. Dar şi acelea se datoreazӑ unui sumum de cedӑri inevitabile, ori excesului de îngӑduinţӑ pe care îl avem faţӑ de defectele altora. Suntem pur şi simplu din cale-afarӑ de largi la inimӑ faţӑ de metehnele din jurul nostru. Cӑci acesta este celӑlalt lucru de care suntem absolut siguri, şi anume cӑ, spre deosebire de propria persoanӑ, ceilalţi plutesc printr-un ocean de patimi. Și de aceea nu merge ţara cum trebuie, din cauza altora.

Chiar şi în cazul unui trai în colectiv, mӑrturisirea unei singure persoane poate avea o anume valoare terapeuticӑ de care întregul grup poate beneficia. Cineva trebuie sӑ rupӑ acest lanţ al deşertӑciunii neasumӑrilor, în care ţӑrişoara pare a fi formatӑ din indivizi numai unul şi unul, şi în care totodatӑ modul în care înţelegem responsabilitatea la nivel de popor este sublim doar în sens caragialian. Cineva trebuie sӑ își punӑ spӑşit puţinӑ cenuşӑ pe cap, sӑ își recunoascӑ umil erorile şi, o datӑ cu ele, tot rӑul pe care l-a fӑcut ca individ societӑţii. Cineva trebuie sӑ aibӑ curajul sӑ ia asupra sa o parte de vinӑ (de nu chiar însӑşi Vina) pentru care ţara merge într-o direcţie cu totul şi cu totul greşitӑ. Cineva – adicӑ eu.

*

Pe la mijlocul anilor ’90, deşi s-ar putea sӑ fi fost şi mai devreme, într-o zi oarecare din timpul unei vacanţe, mӑ plimbam cu viitoarea soţie prin centrul oraşului. Vremea era superbӑ, oraşul sensibil mai gol decât este astӑzi, iar oamenii încӑ mai aveau în priviri ceva din entuziasmul primilor ani de dupӑ Revoluţie. Pӑşeam agale mânӑ în mânӑ, venind înspre Romanӑ cine ştie de unde, traversând intersecţia spre metrou şi luând-o apoi pe bulevard spre Universitate. Eram tineri şi nu cunoşteam foarte bine oraşul, aşa cӑ alegeam instinctiv locurile populate în locul strӑduţelor mai adecvate poate lumii dintre noi.

Ajunşi în dreptul Intercontinentalului, am vӑzut cum mai departe în faţa noastrӑ a oprit o maşinӑ neagrӑ cu numӑr de „corp diplomatic”. Din ea au ieşit doi indivizi destul de precipitaţi, amândoi posedând barbӑ neagrӑ şi deasӑ aflatӑ în diferite stadii de creştere. Unul dintre ei ţinea în braţe o servietӑ ca un stereotip de neagrӑ. Ne-au abordat direct, de fapt puţin cam prea direct, cӑci ne-am oprit în loc intrigaţi şi cumva agitaţi.

– Hello! Sorry for asking, but do you know where is the Commercial Bank of Romania?
Sau ceva de genul ӑsta îmi aduc aminte cӑ am auzit.

Oamenii se grӑbeau în mod evident, cӑci întrebarea era una imperativӑ. Pӑreau cӑ puseserӑ ochii pe primii pietoni care se nimeriserӑ sӑ treacӑ pe acolo, altfel nu îmi explic de ce ne aleseserӑ tocmai pe noi. Nu aveam deloc vârsta la care sӑ putem oferi certitudini în materie de topologie citadinӑ. Știam ceva englezӑ încӑ de pe atunci („o rupeam pe englezӑ” ca sa fiu mai precis), dar, ca şi acum, tot mi-a luat câteva secunde bune ca sӑ procesez ce mӑ întreba.

– Cred cӑ mӑ întreabӑ de BCR, îi spun însoţitoarei mele. Vor sӑ ştie unde e sediul.
– Și ştii unde e?
– Habar n-am. Stai puţin, nu cumva e clӑdirea aia albӑ pe lângӑ care am trecut mai devreme?
– Aia de dincolo de Romanӑ?
– Da.
– Habar n-am.

Ăstimp, diplomaţii sau ce-or fi fost ne priveau teribil de impacientaţi. Cred cӑ totuşi le trezisem curiozitatea plimbând între noi expresia cu pronunţie apropiat-orientalӑ şi ridicând din umeri à la française. Atitudinea lor lӑsa impresia cӑ intermezzo-ul nostru dura o secundӑ prea mult şi cӑ ar fi de dorit sӑ ne hotӑrâm @#$%^& odatӑ. Între timp eu deveneam tot mai sigur pe mine cu cât mӑ gândeam mai mult la clӑdirea respectivӑ. Practic puteam vedea în faţa ochilor maşinile cu numerele bӑncii parcate în faţa ei. Tocmai când renunţaserӑ la vreun rӑspuns din partea noastrӑ şi voiau sӑ abordeze alt trecӑtor, le-am spus într-o englezӑ de care acum mi-e jenӑ, cӑ mi-am adus aminte şi ştiu unde se aflӑ ceea ce cautӑ. I-am îndrumat mai mult gesticulând cum sӑ ajungӑ la Romanӑ, cum sӑ abordeze intersecţia şi de acolo cum sӑ se îndrepte mai departe spre Victoriei pânӑ în dreptul clӑdirii albe. Sӑ fie atenţi sӑ nu o rateze din cauza copacilor deşi de pe marginea bulevardului, altfel vor fi nevoiţi  sӑ întoarcӑ la prima intersecţie şi sӑ o ia de la capӑt. Amândoi indivizii rӑsuflarӑ uşuraţi, aruncarӑ peste umӑr tenchiu-uri nerecunoscӑtoare în timp ce se reintroduceau în maşina neagrӑ şi demararӑ în trombӑ.

Noi am plecat mai departe, mulţumiţi ca dupӑ o faptӑ bunӑ. La intersecţia de la Universitate am luat-o în dreapta, atraşi de liniştea Cişmigiului. Dupӑ douӑzeci de metri, partenera-mi se opreşte brusc cu privirea în sus. Deasupra capetelor noastre, pe frontispiciul clӑdirii la care priveam stӑtea scris cu litere de câţiva metri înӑlţime numele bӑncii cӑutate de sӑracii oameni de adineaori. Mӑ holbam la clӑdire şi parcӑ îi vedeam cum goneau ca disperaţii dupӑ himere în direcţia opusӑ, eventual dând mai multe ture pe bulevard şi blamând desimea vegetaţiei pentru asta.

În faţa unei asemenea încurcӑturi, mӑrturisesc cӑ m-a pufnit râsul, acel râs care strânge uneori în el toatӑ inconştienţa tinereţii. Apoi n-am mai râs. Nu mi-a trebuit mult sӑ pun cap la cap ce s-a întâmplat şi sӑ trag singura concluzie logicӑ posibilӑ. (Este o calitate a mea, aceea de a trage singurele concluzii logice posibile.) Diplomaţi, maşinӑ neagrӑ, servietӑ doldora de… Tocmai subminasem o privatizare la nivel naţional. Privatizare care în cele din urmӑ urma sӑ se finalizeze câțiva ani mai târziu, timp în care milioane de români au fost nevoiţi sӑ aştepte prosperitatea pe care o meritau din vreme.

*

La câţiva ani de la aceastӑ întâmplare, mi s-a pӑrut cӑ în sfârşit lucrurile se mai aşezaserӑ întrucâtva. În mod curios, de scandalul de la nivel naţional şi chiar internaţional numai eu pӑream conştient. În cele din urmӑ mi-am fӑcut curajul sӑ ies din ascunzӑtoare şi sӑ plec într-un concediu pe litoral. Gândindu-mӑ apoi la ce s-a întâmplat şi cu aceastӑ a doua ocazie, de asemeni fatidicӑ pentru naţiune, mi-am spus cӑ ar fi trebuit sӑ observ din timp semnele. Vremea era excelentӑ afarӑ, eram tot în vacanţӑ şi eram iarӑşi însoţit de viitoarea soţie. Nu fac aceastӑ menţiune decât pentru a atrage atenţia asupra gândului cӑ lucrurile funeste au mândria lor formidabilӑ de a apӑrea pe fundalul potrivit pentru cel mai mare de contrast cu putinţӑ.

La marginea mӑrii am avut timp de câteva zile neplӑcuta onoare de a împӑrţi plaja cu C.V. Tudor. Individul, un cocoş supraponderal în fond, îmbina cu destincţie plӑcutul cu utilul, cӑci se deplasase pe litoral cu familia, dar fӑcea şi bӑi de mulţime la orice ocazie ivitӑ. În jurul sӑu roiau badigarzi, uşor identificabili nu datoritӑ fizicului (se gӑseau pe acolo oameni cu ceafa mai latӑ decât a lor), cât faptului cӑ erau singurii îmbrӑcaţi pe plajӑ.

Într-una din zile nu am mai suportat spectacolul grotesc din preajma mea şi am plecat sӑ înot. M-am depӑrtat puţin de mal şi, obosind destul de repede ca în orice bravadӑ, m-am îndreptat spre o bucatӑ de stâncӑ care ştiam cӑ existӑ într-un loc anume sub apӑ şi pe care te puteai odihni în picioare cu capul deasupra valurilor. Ajuns acolo, am rӑmas câteva clipe cât sӑ îmi trag sufletul, apoi am reînceput sӑ înot alene în proximitatea sigurӑ a ei.

La un moment dat am simţit cӑ în apropierea mea mai este cineva. Când am privit în jur, l-am observat pe Vadim înotând pe spate la câţiva metri de mine. Era singur, neavând pe nimeni în jurul sӑu ca sӑ îl pӑzeascӑ de unguri şi de intelectuali. Aruncând o privire scurtӑ mi s-a pӑrut cӑ tribunul gâfâie cam prea tare şi cӑ încearcӑ sӑ își întoarcӑ corpul spre mal pentru a ajunge acolo în siguranţӑ. I-am strigat cӑ sub mine este o piatrӑ, apoi am plecat înot de acolo. Nu am privit înapoi decât abia când am ajuns la mal şi mi s-a pӑrut cӑ se urcase pe piatra respectivӑ şi se odihnea acum pe ea precum un robinson.

În scurt timp de la acele evenimente, ţara a intrat în febra alegerilor pentru preşedenţia ţӑrii. Dupӑ un prim tur de scrutin cu peripeţii, mulţi dintre noi s-au trezit stupefiaţi cӑ au de ales mai departe între Iliescu şi Vadim. Sub spectrul unui dezastru sigur în care eram pe cale a ne afunda, ne-am precipitat sӑ îl votӑm pe primul. Țara a reintrat apoi într-o lungӑ perioadӑ nefastӑ dominatӑ, ca şi pânӑ atunci de altfel, de fantomele foarte reale ale foştilor comunişti.

Iar eu contemplu acum, precum o cornutӑ, mulţimea posibilitӑţilor nerealizate ale vieţii. Și mӑ întreb pentru a doua oarӑ, ce viitor ar fi avut oare aceastӑ naţiune dacӑ aş fi stat eu liniştit pe piatra aceea aflatӑ la distanţӑ sigurӑ de mal şi mi-aş fi ţinut gura.

Tara merge prost

Anunțuri

Un gând despre &8222;Țara merge prost din cauza mea&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s