Anticameră cu dichis

Existӑ unele momente pline de un presentiment greu de explicat, cum cӑ ceva rӑu este pe cale sӑ se întâmple fӑrӑ ca sӑ poţi împiedica acest lucru. Aşa mӑ simt eu acum, în anticiparea ridicolului de care, fără îndoială, mă voi acoperi. Altfel, trebuie să îi dau dreptate. Suntem doar noi doi acasă și singură nu poate merge, nu încă. Iar chestiunea este imperativӑ, cere neapӑrat o soluţie. Mă surprinde siguranța cu care îmi spune că tot ce trebuie sӑ fac este să o conduc, de restul se ocupă ea. Vorbește ea cu coafeza, îi spune singură în ce fel să îi aranjeze părul (este vorba de o banală coadă împletită), ba chiar se oferă să își plătească singură intervenția. În mod ciudat, această ultimă replică mă convinge și decid să protestez: dacă ea renunță la blugi, tricou și păr prins rapid în elastic pentru o întreagă ținută de serbare de sfârșit de an școlar, e normal să plătesc și eu, nu numai ea.

Pornim deci amândoi mână în mână în pas domol, în contrast cu graba de adineaori, și în câteva minute intrăm deja pe uşa coaforului, altul decât cel la care merg eu sӑ mӑ tund. Suntem nevoiți să așteptăm câteva minute pe o canapea improvizată, apoi doamna coafezӑ iese de dupӑ o uşӑ în halat alb medicinal și ne poftește pe amândoi „înăuntru”. Incinta este intr-o casă veche și are mai multe camere în care se desfășoară activitățile respective. Nu știu de ce, dar o las numai pe ea să intre, spunându-mi că nu mă deranjează să o aștept câteva minute singur pe canapea, dimpotrivă.

Nici nu se putea sӑ aleg mai greşit.

După nici un minut, în sala de așteptare intră o femeie cu o fetiță. Mama are păr bogat, lăsat sӑ cadӑ liber; pe lângӑ ea, fata este prin comparație cheală. Pe o logică inversă decât mă așteptăm eu, cea mică necesită ajustări, nu maică-sa. Doar că nu părul trebuie aranjat de data asta. Fata își dorește (și obține relativ repede până să plecăm noi de acolo) niște unghii false nou-nouțe, într-o culoare aprinsӑ și cu sclipici. Este mai mică decât Maria, dar pare o obișnuită a locului. Când termină și unghiile i-au fost montate şi asamblate, clipește cu insistență spre maică-sa pentru a-i arăta că, dacӑ tot a venit pânӑ aici, a profitat niţel de ocazie. Și-a dat cu un creion prin jurul ochilor și înţeleg cӑ i s-a mai umblat puțin și pe la gene. Mama o felicită, deoarece fetiței ei îi stă foarte bine așa.

Rămân din nou singur și din nou doar pentru un minut. O femeie foarte în vârstă își face intrarea și se așază fix lângă mine. În salon, pe lângӑ canapeaua de trei-patru locuri, mai sunt alte câteva scaune destul de comode. Niciuna din aceste variante nu sunt de natură să îi ofere aceeași senzație de siguranță pe care i-o poate da proximitatea mea. O simt că mă privește curioasă și nu pot decât să îi dau dreptate: dacă aș fi putut alege, nici eu nu aș fi fost aici. Sper numai ca răceala mea jucată să îi taie pofta de conversație (așa am auzit eu, că în astfel de locuri discuțiile se nasc din te miri ce). Doamna este însă versată, nu se împiedicӑ de amӑnunte. Aflu rapid o serie de informații despre nepotul dumneaei, cât de cuminte este, la ce grădiniță merge și că îi place enorm feisbucu’. Spre ușurarea mea este preluată de o coafeză disponibilă și dispare în mare grabă, de parcӑ invitația ar fi fost perisabilӑ.

Iarăși singur. În fine, nu chiar. Prin faţa mea este un du-te vino continuu al angajatelor, care transportă tăvi, sticle, tuburi, creme și tot felul de substanțe parcă scoase din vreun laborator de științe, senzație accentuată de ubicuitatea uniformelor albe. Habar n-am la ce folosesc toate aceste obiecte. Mi s-a părut că am reușit să disting un șampon, dar şi un tub de ras ori un instrument chirurgical (stomatologic?). În fond, ce știu eu?! Deocamdată sunt mulțumit că nu sunt băgat în seamă, că nu mi se cere ajutorul sau altceva mai rău de atât. Mӑ gândesc fatalist când se va termina rӑstimpul acesta de linişte şi, evident, nu sunt lӑsat sӑ aştept prea mult.

Deodată, ușa situată la mai puțin de doi metri de mine, drept în faţa mea, se deschide pe jumătate. Apuc să văd un picior gol urmat de o exclamaţie în surdină, apoi ușa se trântește la loc la fel de brusc. Pe plăcuța prinsă deasupra ei văd abia acum că scrie „Solar”. Posesoarea piciorului de adineaori iese după câteva momente, nu fără oarecari ezitări, înfășurată foarte strâns intr-un halat. Vorbeşte explicând, nu justificându-se. Îmi dă de înțeles că a avut o reacție instinctivă când a dat cu ochii de mine, dar era într-o ținută practic indecentă şi nu putea apӑrea în faţa unui strӑin astfel. Speră că nu m-am supӑrat cӑ mi-a închis uşa în nas aşa de brusc. Eu mӑ vӑd de obicei drept o persoanӑ care întoarce prompt politeţea, dar cumva o frază de genul „Nu trebuia să vă deranjați pentru mine, doamnă!” nu pare a suna tocmai bine în contextul curent. Prin urmare zâmbesc doar, apoi mă gândesc că femeia nu are de unde să îmi știe zâmbetele felurite și poate că și-o fi imaginat mai știu eu ce.

Următoarele minute le petrec în compania câtorva femei care așteaptă și ele pe canapea ori împrejur și care discută peste ori prin persoana mea de parcă nu aș fi prezent acolo. Aş fi lipsit de sinceritate dacӑ aş spune cӑ gӑsesc asta deranjant. Doar că problema mea este că nu știu cum să stau. Dacă mă trântesc pe spate, doamna din stânga mea nu o mai vede pe cea din dreapta cu care dezbate asupra unei tunsori. Daca stau drept (țeapăn adică) sau mă aplec în faţӑ, deranjez discuția dintre cele două gemene plasate și ele strategic de ambele părți ale subsemnatului. Oricum aș face, simt de partea-mi o deficiență severă de mizanplas. Îmi vine în cele din urmă o idee salvatoare, singura adecvată de altfel, pentru a cărei întârziere nu pot da vina decât pe nivelul ridicat al discuţiei care m-a împiedicat să gândesc până acum. Mă ridic și intru, sau mai bine zis, dau buzna în camera unde este aranjatӑ mândra, cu un oftat de ușurare pe care cred că nici nu l-am ascuns.

Înăuntru atmosfera este una cu totul diferită. În primul rând este numai ea cu coafeza și niciun alt client. Maria vorbește puțin, pe un ton jos și liniștit și i se răspunde la fel. Eu stau pe un scaun incomod și aștept în tӑcere să i se termine de împletit coada, chestiune care se dovedește mai complicată decât îmi imaginasem eu. Știe că o privesc și întoarce din când în când privirea către mine zâmbindu-mi. Realizez la un moment dat că e pentru amândoi o premieră, că este întâia dată când îmi conduc fata la coafor. Mă amuz mai târziu când este ridicată în picioare deoarece, fiind micuță, numai astfel poate coafeza să îi aranjeze bine coada. Dincolo de ele este fereastra și soarele puternic de afară, pe fundalul cărora le disting siluetele mișcându-se cu lentoare. Nu mai simt clipele cum trec greu, senzația de disconfort s-a dus, ba chiar, având raţiunea moleşitӑ probabil de temperatura ridicatӑ, găsesc o ocazie de a-mi face prostește un selfie cu ea atunci când niciuna nu este atentă la mine. Spre surprinderea mea petrec în cămăruța aceea câteva minute chiar plăcute și nici măcar nota de plată, de câteva ori mai mare decât obișnuiesc să plătesc eu, nu mă poate scoate din starea de relaxare în care mă aflu.

Atât de mult m-a prins aerul domol al ultimelor minute, încât pe drumul de întoarcere mă trezesc că îi promit că vin și data viitoare dacă mă ia cu ea. Te iau, îmi spune, dar nu o să te plictisești să mă aștepți? Știu, zice înainte să apuc să spun ceva, poți să faci și tu ceva acolo. Poţi să te tunzi sau, dacă vrei, intrӑ la solar!

Anticamera cu dichis

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;Anticameră cu dichis&8221;

  1. Q_sound 17 Iulie 2015 / 12:29

    Faină poveste. Dacă stau să mă gândesc, nu mi amintesc să fi văzut un tată așteptându și fiica în anticamera fabricării(trucării?) frumuseții feminine.Un iubit/ soț , da, fumând mai mult sau mai puțin nervos, afară, aproape de ușile acelui salon/ sanctuar. Condiția de ridicol este fals îndeplinită de neglijența femeii care crede că acel teritoriu îi aparține în exclusivitate. Până la urmă, și bărbații se tund…Sau merg la solar.
    Să te duci și data viitoare.

    Apreciază

    • mutareainplic 17 Iulie 2015 / 12:46

      Mulţumesc pentru apreciere :). Sunt curios care ar fi echivalentul feminin al întâmplӑrii mele.

      Mӑ duc şi data viitoare dacӑ e nevoie. Este şi ӑsta un mod de a compensa alte lucruri care trebuiesc refuzate.

      Apreciază

      • Q_sound 17 Iulie 2015 / 13:07

        Există lucruri care trebuie refuzate copilului tău, din păcate, dar nu abrupt.
        Echivalentul feminin ar fi un meci de fotbal? Ipotetic vorbind. Eu am avut noroc, pentru că am o fiică. Probabil aș fi fost la fel de ridicolă, pe un stadion. :))

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s