Apendice

Privesc la CV-ul din faţa mea încercând sӑ îi înţeleg cât mai bine conţinutul. Ar trebui să mă simt măgulit de faptul că, iată, mi se cere părerea cu privire la un posibil viitor coleg. Nu sunt însӑ, ba chiar dimpotrivă; ca sӑ fiu sincer, întreaga procedură aproape că îmi repugnă. Probabil că mă scoate din acea zonӑ de confort din care nu mi-a plăcut să ies mai niciodată şi care şi astӑzi îmi creeazӑ probleme. De exemplu, faţӑ de cei care aşteaptӑ, fӑrӑ a o pretinde, o deschidere mai mare din partea mea în dialoguri de naturӑ a le sedimenta aşa cum trebuie. În fine, dacă e ordin…

Cu căștile pe urechi, acele căști pe care nici până astăzi nu ştiu cum de m-am păcălit să le achiziționez, mă întorc la lectura cea mai potrivitӑ pentru o dupӑ-amiazӑ încӑrcatӑ. La sfârșitul celor câteva pagini care ar trebui să îmi dezvăluie mie capacitatea profesională reală a respectivului, o succesiune de cuvinte îmi atrage atenția. Candidatul se pare că a urmat cursurile liceului Mircea Eliade și că are drept hobby muzica. Oare ce înţeles se aflӑ aici? Iar gândul meu zboară în acea clipă stimulat de stranii conexiuni a căror logicӑ poate numai Dupin ar fi în stare să o desluşeascӑ.

În „Istoria credințelor și ideilor religioase” (în alte timpuri, mi-as fi adus aminte poate de O fotografie ori de Nopți la Serampore, iar gândurile ar fi căutat alte cărări), Eliade vorbește despre dificultățile întâmpinate de arheologi în fața multitudinii de semnificații ale câte unui mormânt din vechime. Este în primul rând interesant cum, indiferent de locația geografică, de timpul istoric propriu-zis, de gradul de cultură ori de condițiile din context, simbolurile nu lipsesc niciodată. Ele sunt mai ales legate în mod direct de trupul celui mort; de exemplu, modul în care sunt așezate rămășițele în interiorul mormântului (întins pe spate ori culcat pe o parte în poziţie de fetus) poate sugera un anumit înțeles în sens antropologic pentru viața întregii societăți a acelui timp. Alteori, cele care au un aport mai mare de sensuri sunt chiar obiectele din preajma corpului neînsuflețit, cele care umplu sau înconjoară mormântul și care îmbracă, uneori la propriu, întotdeauna în simboluri, pe cel răposat. Acest obicei este o constantă a istoriei, exceptând poate comunitățile care au preferat disoluția rămășițelor dusă spre extrem (să zicem, incinerare urmată de împrăștierea cenușii; în acest fel, mortul, fiind trimis în alt spaţiu și nu ținut într-un loc anume, nu mai are, evident, nevoie de obiecte).

Închid cartea din gânduri, acolo unde amintirile mele de cititor superficial joacă țonțoroiul după cum se vede, și îi zâmbesc superior maestrului. Cu un rictus aproape cinic mӑ întreb care ar fi peste timp înţelesurile obiectelor cu care ar fi înmormântat cineva astӑzi. Bijuterii, verighetă, o trompetă la care i-a plăcut să cânte, vreo eșarfă ori un tablou de preț, animalul de companie (!?) – exact genul de lucruri cu care e puțin probabil să fii lăsat să-ți petreci eternitatea. Mai mult sens gӑsesc în sensul fatalist al expresiei “îl/o iau cu mine în mormânt”, cu referire la mulţimea de lucruri pe care, volens nolens, le cari cu tine prin viaţӑ şi pe care nimeni nu ţi le-ar refuza la o adicӑ nici pe lumea cealaltӑ.

În amalgamul de gânduri ba generale, ba personale, mintea-mi se întoarce iarăși către subsemnatul. Simbolurile în cazul meu vor fi cu totul și cu totul mundane. O cohortă iritantă de obiecte mă însoțește de ani buni, unele chiar din copilărie, și par decise a-mi fi alături cel puțin până la sfârșitul zilelor. Câteva cămăși și pulovere de care nu am reusit sa mă despart în niciuna din ocaziile apӑrute. Un metru cub de cărți fără vreo valoare realӑ și care îmi ocupă loc prețios în bibliotecă. Setul de căști pomenit mai adineaori, etern companion la servici, care se poartă pe după urechi înspre ceafă și care le rănește prompt pe toate trei în timpul activității respective. Semicursiera Torpedo, bicicleta copilăriei, greu de restaurat în starea actuală, și mai greu de descotorisit de ea. Fesul cu moţ cât casa primit cadou de la un client, pe care niciun om normal nu l-ar putea purta în public și de care a fugit fiecare copil de la bloc căruia am încercat să îl plasez. Vecinii poziţionaţi deasupra apartamentului, constituiţi într-o tipologie statornicӑ, şi care revin în viaţa mea cu o regularitate ce îmi aratӑ cӑ nu m-au pӑrӑsit în fond niciodatӑ.

Toate aceste obiecte, departe de a-mi fi în vreun fel utile, îmi confiscă spațiul vital în această viațӑ și plănuiesc, conform expresiei de mai sus, a o face și în următoarea. Trebuie neapărat să iau niște măsuri și cât mai din timp. Trebuie sӑ mӑ organizez cumva, sӑ încep de undeva. Privesc din nou spre CV-ul candidatului din mâinile mele şi simt dintr-o datӑ nevoia de a face o faptӑ bunӑ. În chip de bunăvoință faţӑ de hobby-ul său și drept semn de bun-venit în noul colectiv, cred că îi voi face cadou o excelentă pereche de căști audio.

Apendice

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s