Moldoveanu

În clipa în care ajung lângӑ Viştea, realizez dintr-o dată că muntele m-a învins.

Este o senzație tare neplăcută, trebuie să recunosc şi o fac cu mult amar. Praf și pulbere s-a ales din mândria mea de a urca pe cel mai înalt vârf al patriei, anunţatӑ mai deunӑzi cu prost jucatӑ modestie. Îl ghicesc așteptându-mӑ perfid după coasta infernală din dreptul meu, câteva sute de metri de stâncă fărӑmițată dispusӑ pe o pantă de peste 30 de grade, care de jos pare aproape verticalӑ. O nimica toată, îmi spun rânjind cu anemice accese de frondă, în timp ce îmi trag cum pot rӑsuflarea privind direct în nori spre punctul terminus care se vede chinuitor de departe.

Mai puțin orgoliu şi mai multă umilință, cam asta se cere pe munte, și este exact lucrul pe care l-am ignorat pânӑ acum. Și nici măcar nu este vorba de umilință propriu-zisă, ci de calcul la rece, aritmetică din cele mai simple. Trebuie să te întrebi și să îți răspunzi cât mai sincer dacă poți să faci traseul respectiv, iar dacă în cele din urmӑ marșezi, atunci trebuie să îl termini și să te aștepți să o faci de unul singur. Nimeni nu poate să te ajute, sau nu așa cum ţi-ai dori în momentele de epuizare. Nimeni nu o să îți care apa, rucsacul şi celelalte lucruri, nimeni nu te va ține de mână în traversările de tot felul. Mergi alӑturi de prieteni, ceea ce pentru tonus înseamnӑ enorm, dar altfel eşti cu desӑvârşire singur atunci când urci pieziş coaste abrupte, când traversezi creste cu lӑţimi de maxim un metru având hӑuri în ambele pӑrţi, când cobori pante interminabile de stâncӑ şi pietriş solicitându-ţi genunchii dincolo de limita suportabilului, ori când te caţeri pe pereţi deseori netezi ţinându-te de cabluri şi lanţuri. Și ce teribil de frustrant este când, în tot acest timp, te viziteazӑ cu regularitate gândul cӑ drumul acesta este greu pentru tine numai (fie, o fi imposibil pentru mulţi alţii, de parcӑ asta are vreo importanţӑ acum), în timp ce ceilalţi par a merge cu atâta uşurinţӑ. O nebunie.

Am ştiut de la prima orӑ a dimineţii cӑ va fi dificil. Cӑ voi rămâne foarte probabil în urmӑ, cӑ voi fi epuizat la un moment dat şi cӑ restul drumului va fi un chin. Dar nu mi-am imaginat sub nicio formӑ cӑ îmi va fi atât de greu. Unii dintre grup au renunţat imediat dupӑ micul dejun luat lângӑ corturi şi au plecat direct cӑtre maşinile parcate şi ele la ore distanţӑ de mers. Eu am privilegiul de a fi în continuare mândru de mine cӑ nu am fӑcut-o.

Nu e momentul sӑ fiu frustrat şi nici melodramatic. Faptele sunt cele care sunt, clare şi limpezi. Nu mӑ aflu la Figueres în teatrul lui Dali, acolo unde canapeaua este gurӑ şi tablourile ochi, şi unde fiecare obiect împieliţeazӑ cu totul altceva decât se vede. Nu privesc spre un munte idealizat dintre cei ai lui Bogza sau Sadoveanu, stânca nu este vreo babӑ Dochia, iar ciobani care sӑ cânte melancolic din fluieraş de soc nu sunt defel prin preajmӑ. Aici muntele este aspru, enorm şi neverosimil de îndepӑrtat, stânca este colţuroasӑ şi alunecoasӑ, iar ciobanii şi oile trec pe lângӑ tine în tӑcere şi cu paşi grei. Aici este realitate brutӑ, aici este “la ţarӑ” cu sapa în mânӑ, aici e de muncӑ bӑieţaşule crescut în viaţa leneşӑ de oraş. Aici nu merge cu “am obosit, sӑ mӑ aşez puţin, poate îmi va cӑra şi mie cineva rucsacul”. Trebuie sӑ ai grijӑ de tine şi sӑ îți gӑseşti de unul singur resurse. În locul ӑsta nu existӑ variante. Dacӑ nu te uiţi tot timpul unde pui piciorul, dacӑ nu ai minim trei prize în permanenţӑ la cӑţӑrӑri şi traversӑri, dacӑ nu ai apӑ suficientӑ, dacӑ nu eşti atent la semnele pe care ţi le dӑ organismul, panicat şi el cӑ îl tot ignori, o sӑ vezi ce repede se poate transforma un drum cu prietenii într-o situaţie dramaticӑ.

Respir adânc pentru ultima datӑ înainte de a începe sӑ urc. Este ora zece dimineaţa şi suntem pe drum de trei ore deja. Mӑ aşteaptӑ o ascensiune abruptӑ, trecerea pe Moldoveanu, apoi am drumul de întoarcere de vreo şapte ore în care voi întâlni alte douӑ pante comparative cu cea din faţa mea, asta pe lângӑ unele pӑrţi de traseu la fel de plӑcute. S-ar putea sӑ şi plouӑ dacӑ e sӑ judec dupӑ curcubeul ivit de nicӑieri, iar atunci piatra va fi udӑ şi pӑmântul mocirlos pe alocuri (şi ce ploaie straşnicӑ va fi!). S-ar putea sӑ aparӑ crampele, bӑşicile, deshidratarea. Dintr-o datӑ vine de nicӑieri gândul cӑ, în fapt, nu sunt şi nu am fost în niciun moment singur. Ceea ce mӑ dezmeticeşte şi mӑ face sӑ înţeleg cӑ gândurile astea mohorâte tot fasoane de orӑşean rupt de realitate sunt. Nu mӑ aflu la prima ieşire pe munte, prin urmare ştiu destul de bine la ce sӑ mӑ aştept. Nu mai sunt chiar ultimul profan ori vreun cârlan naiv. Fӑrӑ prea mare efort îmi desfӑşor întregul traseu în minte şi îl privesc drept în faţӑ. Dintr-o datӑ mӑ relaxez şi simt cӑ tocmai am trecut de acel moment de epuizare în primul rând psihicӑ de care se loveşte mai toatӑ lumea. Nimic pe lumea asta nu poate bate experienţa directӑ, orice s-ar spune şi crede.

Trebuie doar sӑ continui sӑ merg şi sӑ fiu atent pe unde calc, atât. Este prea frumos în jur.

Moldoveanu

Anunțuri

Un gând despre &8222;Moldoveanu&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s