Rӑbdӑri prӑjite

Spusa aceea cu „mâncӑm ca sӑ trӑim” a fost o vreme îndelungatӑ pentru mine o dogmӑ înţeleasӑ aproape exact cum trebuie, carevasӑzicӑ în forma ei inversӑ. Nu şi în copilӑrie, când tata se mira cum de reuşeam sӑ mӑ hrӑnesc şi, în consecinţӑ, sӑ trӑiesc numai cu aer, ceea ce îmi permitea, de exemplu, sӑ termin gimnaziul fӑrӑ sӑ ating greutatea pe care o are astӑzi un copil de clasa primarӑ. Ulterior am trecut la un regim mult mai consistent, cu pofte greu de imaginat cu doar câţiva ani înainte, fapt de naturӑ a-mi aşeza pe corp indemolabile straturi suplimentare. Pronia cereascӑ a fӑcut ce a putut în atari condiţii: mai o glumӑ, mai o sugestie, mai o caracterizare greu de digerat („ştii cum te vӑd eu? un mâncӑcios”, mi s-a spus în facultate în circumstanţe încӑ neclare pentru mine), mai o analizӑ medicalӑ ieşitӑ din limite, în fine, bӑtând spre un crescendo al atenţionӑrilor, doar-doar o pricepe iapa în cele din urmӑ.

Un mod sigur de a scӑpa de fasoane culinare îl reprezenta odinioarӑ armata obligatorie, iar eu nu am fӑcut excepţie. Voi vorbi poate altӑdatӑ mai în detaliu despre aceastӑ frumoasӑ perioadӑ din viaţa românului (frumoasӑ, cӑ vorbim de ea la trecut), însӑ mӑ voi opri acum doar asupra hranei. Pe cei mai nӑzuroşi sau simandicoşi la masӑ i-aş pofti spre lecuire sӑ urmeze o curӑ de gastronomie cazonӑ. Este greu de descris impactul pe care îl poate avea primul contact cu alimentaţia din armatӑ şi ce forţӑ civilizatoare este uneori foamea.

Din punct de vedere administrativ, cele trei mese zilnice aveau loc la orele 6:30, 15:00 si 19:00. Din start regulamentul militar se vedea încӑlcat, cӑci la momentul respectiv era stabilit cӑ durata dintre douӑ mese succesive nu poate fi mai mare de şapte ore (şi ce simpatici pӑream ofiţerilor când descopeream astfel de lucruri în regulament). Se mânca în serii, însӑ timpul total afectat întregii mese era de fix jumӑtate de orӑ. Aceasta însemna cӑ nu era timp de savurat mâncarea, ori de mâncat în linişte, deoarece totul se petrecea contratimp şi într-o forfotӑ nedigerabilӑ. Bine, glumesc cu savurarea; mâncam pur şi simplu de foame, deoarece meniul era cât se poate de neatrӑgӑtor. Mai oropsiţi decât noi îmi pӑreau doar soldaţii care erau de serviciu la bucӑtӑrie şi care nu se puteau hrӑni decât numai dupӑ terminarea tuturor treburilor conexe. Uneori, masa noastrӑ, a soldaţilor, era precedatӑ sau urmatӑ imediat de cea a ofiţerilor, în consecinţӑ programul se prelungea chinuitor de mult la bucӑtӑrie: trebuiau strânse farfuriile şi apoi spӑlate, era nevoie sӑ se facӑ curӑţenie în sala de mese etc. Abia dupӑ ce sfârşeau toate aceste treburi, li se îngӑduia şi lor sӑ mӑnânce.

Bineînţeles cӑ, pe mӑsurӑ ce se apropia momentul efectiv al mesei, vorba ceea, uitam de ei şi mi se rupea inima de mine. Dimineaţa eram serviţi în mod uzual cu ceai, pâine unsӑ cu gem şi varzӑ cӑlitӑ. Exact, o farfurie fierbinte de varzӑ cӑlitӑ era piesa principalӑ a micului dejun, iar provocarea era de a o consuma împreunӑ cu partea de pâine neacoperitӑ de preadulcea marmeladӑ. Un colonel responsabil cu aprovionarea („numӑrul 3” din unitate, acelaşi care în prima zi de armatӑ ne prezentase cu mândrie plantele cultivate într-o serӑ sub formӑ de piramidӑ, precum şi cei opt-nouӑ purcei ai unitӑţii; acestea toate se presupunea cӑ or sӑ hrӑneascӑ peste o sutӑ de recruţi timp de şase luni pânӑ la un an) ne tӑia scurt ceea ce el denumea mofturi, zicându-ne, cu intuiţie involuntarӑ, cӑ nici acasӑ nu mâncam o masӑ caldӑ dimineaţa. Dupӑ micul dejun eram duşi la instrucţie pe maidanul de lângӑ unitate şi ţinuţi într-un frig nӑpraznic pânӑ dupӑ-amiaza. La ora 11:00, colegul rӑmas responsabil la dormitor venea cu gustarea regulamentarӑ pe care ne învӑţasem sӑ o aşteptӑm precum sugarul… pardonscuzaţibonsoar. Aceasta (gustarea, nu…) era compusӑ invariabil dintr-o bucatӑ mare de pâine de alaltӑieri şi, alternativ, nişte brânzӑ sӑratӑ sau un fir de cârnat aţos. Era sӑrbӑtoare în zilele în care cârnatul venea prӑjit, ori pâinea se nimerea a fi proaspӑtӑ. La prânz, deja hӑmesiţi, serveam o porţie enormӑ de ciorbӑ foarte rarӑ în legume împreunӑ cu o bucatӑ mare de pâine cu unt, lucru de naturӑ a ne sӑtura definitiv înaintea felului doi. Ceea ce nu era neapӑrat un lucru rӑu. Urma sӑ ne înfruptӑm de obicei dintr-o fierturӑ de legume, de genul iahnie de fasole cu carne, în care carnea era reprezentatӑ de fix trei jumӑri pe porţie. Seara era momentul în care bucӑtarii experimentau folosind cele mai diverse ingrediente, la care profani ca noi nu s-ar fi gândit niciodatӑ cӑ şi-ar fi putut gӑsi locul într-o farfurie. Niciodatӑ nu am ştiut din ce era fӑcutӑ omleta ori budinca pe care o primeam de douӑ ori pe sӑptӑmânӑ. Porţia din farfurie avea exact forma unei prӑjituri înalte şi purta în jumӑtatea de jos o puternicӑ irizaţie verde-albӑstruie. De ea mӑ feream în mod particular, indiferent de cât de înfometat  eram.

În weekend reveneam la viaţӑ odatӑ cu vizitele pe care le primeam de acasӑ. Mâncam prin urmare destul de bine, însӑ terminam rapid sumarul stoc de şniţele, copane, macaroane cu brânzӑ, prӑjituri ori sucuri. Cea care rezista mai mult era sticluţa neregulamentarӑ de ness foarte concentrat din care luam fix douӑ înghiţituri în fiecare dimineaţӑ şi care, printr-un straniu mecanism chimico-somatic, îmi însenina instantaneu ziua. Începând cu ziua de luni aveam în fațӑ spectrul încӑ unei sӑptӑmâni de privaţiuni şi combinaţii dali-ene de unt cu fierturi, zemuri lungi alӑturi de gem, ori omlete radioactive servite cu compot.

În armatӑ, precum în Țara minunilor lui Lewis Caroll unde mai toate erau cu susu’n jos, pânӑ şi rarele lucruri bune se sfârşeau prost. Un locotenent-colonel care lucra în administraţia unitӑţii şi de al cӑrui birou mӑ lipisem pentru a mai scӑpa de instrucţie, îmi oferise într-o dupӑ-amiazӑ drept rӑsplatӑ pentru ceea ce el considerase a fi un serviciu personal, o omletӑ adusӑ direct de la popota ofiţerilor. Am plecat spre dormitor cu farfuria aburindӑ, plinӑ de mirosuri dintr-o altӑ viaţӑ. Fericit nu eram însӑ defel, ba chiar aproape cӑ râdeam nervos în timp ce mӑ preumblam prin unitate cu farfuria respectivӑ, deoarece mӑ întorsesem de la masӑ cu puţin timp înainte şi eram peste mӑsurӑ de umflat de pantagruelicul castron de ciorbӑ. Am oferit omleta cadou în dormitorul comun primului coleg peste care am dat şi care mi-a purtat mare recunoştinţӑ o scurtӑ vreme, pânӑ la sfârşitul sӑptӑmânii mai precis, când s-a dovedit cӑ ţineam cu echipe diferite de fotbal.

Am încӑ proaspӑtӑ în minte imaginea unui alt coleg de suferinţӑ, mai negricios la piele, înalt şi cu un nas acvilin, care, dupӑ ce termina micul dejun, îşi savura ceaiul cu bromurӑ de fructe stând trântit în scaun picior peste picior şi privind relaxat peste mese, într-o atitudine de detaşare foarte englezeascӑ care mӑ fascina de-a dreptul. Îmi amintesc iarӑşi de textul scrijelit pe zidul unei barӑci, pe care s-a nimerit sӑ o pӑzesc când eram de gardӑ, şi pe care scria aproximativ „mi-e tare foame şi mi-e frig, mamӑ!”, ceea ce mӑ fӑcea sӑ compӑtimesc alӑturi de posesorul acelei mâini universale a recrutului român.

Mancarea in armata

Despre aceste lucruri, care la momentul respectiv mӑ afectau destul de mult, nu mai povestesc cu înverşunarea de altӑdatӑ. În definitiv, eram tineri, aveam ce sӑ înfulecӑm, mâncarea era dupӑ toate aparenţele proaspӑtӑ şi ne completam constant meniul cu bunӑtӑţuri aduse de acasӑ ori de la bufetul unitӑţii. Nu meniul sӑrac în ciorbe de burtӑ şi fripturi era problema noastrӑ principalӑ acolo. Între timp mi-a mai venit mintea la cap şi, urmӑrindu-le pe acestea printre amintiri, realizez ce ridicole sunt faţӑ de ceea ce înseamnӑ adevӑratele privaţiuni suferite, de exemplu, de pӑrinţii noştri în timpul copilӑriei lor. Scurta perioadӑ petrecutӑ în armatӑ m-a lecuit definitiv de mofturile culinare, şi nu numai de ele. Chiar dacӑ am şi eu, ca oricine, mâncӑruri preferate, dupӑ care salivez numai gândindu-mӑ la ele (şi chiar în aceastӑ clipӑ o fac), am învӑţat sӑ preţuiesc orice masӑ oferitӑ de cӑtre cineva doar pentru faptul cӑ o primesc şi atât. Astӑzi nu mai fac fasoane nici mӑcar în faţa unor porţii de bogdaproste, rare din fericire, în care proteina animalӑ este redusӑ la trei firave jumӑri.

Anunțuri

Un gând despre &8222;Rӑbdӑri prӑjite&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s