Un leac de groazӑ

Într-una din scenele de început ale filmului lui Mel Gibson, „Apocalypto”, o mânӑ de vânători sunt arӑtaţi în mijlocul pădurii aplecaţi deasupra unui animal abia ucis. La un moment dat, unul din ei aude ceva sau, mai degrabă, un al şaselea simţ îl determinӑ sӑ se ridice cu infinite precauţiuni şi sӑ scruteze atent desişul din jurul sӑu. Personajul presimte cӑ ceva este acolo şi priveşte încordat alături de ceilalti, care deja sunt şi ei în picioare în spatele lui, având mâinile pe arme. Aşteptam încordați alături de ei replica vânătorului, deşi văzusem scena de nu ştiu câte ori. „Pa șe ga?” interogheazӑ acesta vegetaţia luxuriantӑ a junglei. Și repetӑ întrebarea, de data aceasta mai hotărât, determinându-l pe necunoscutul care îi pândea sӑ iasă la ivealӑ.

Aici opream vizionarea filmului, cât timp încӑ râdeam împreună de întâlnirea cu acei sӑlbatici aproape goi, cu tot felul de inele în urechi, nas şi gurӑ şi cu arme primitive, imagini de care se apropia şi cu ajutorul replicii uşor de repetat de cӑtre un copil mic. Însă dacӑ am mai fi zăbovit preţ de câteva clipe în faţa ecranului, am fi putut vedea pe chipul necunoscutului din pădure o imagine mai greu de înţeles pentru ea şi care, prin jocul excelent al actorilor, mai mult ca sigur cӑ ar fi afectat-o: frica.

Desigur cӑ filmul lui Gibson este mai complex de atât. Însă impresia mea este cӑ povestea în sine, decorurile, timpul în care se desfășoară acţiunea, faptul cӑ este uneori declarat cel mai bun film din categoria vânătoare de oameni, chiar şi finalul tipic american, toate nu sunt decât un cadru pentru ideea principalӑ a filmului, care este frica. Fӑrӑ a fi un film clasic de groazӑ are totuşi din plin atribute ale acestuia. O senzaţie de necontenitӑ spaimӑ străbate întreg filmul, ceva înfricoșător este pe cale a se întâmpla, cu siguranţӑ chiar în scena asta, sau, de nu, atunci în scena imediat următoare. Și într-adevăr, lucruri groaznice se întâmplӑ, uneori mai terifiante decât aşteptarile cele mai sumbre ale tuturor, fie ei spectatori ori personaje, şi numai pentru a fi urmate de altele şi mai şi. Cӑci grotescul şi absurdul epicului nu se opreşte nici măcar o singurӑ clipӑ. Nu existӑ niciun rӑgaz de linişte, nu te poţi odihni niciun moment. Toţi sunt într-un nesfârşit pericol, la dispoziţia unor forţe care par a acţiona arbitrar şi care nu pun vreun preţ pe viaţa celorlalţi. Teama este amplificatӑ de misterul din umbrӑ, de faptul cӑ agresorul nu este înţeles, cӑ nu existӑ în fond o explicaţie acceptabilӑ pentru violenţa atât de extremӑ. Însӑ, în mod curios, ceea ce îi conferӑ echilibru personajului principal şi, în cele din urmӑ, îl ţine în viaţӑ, nu este atât speranța cӑ poate exista o scăpare (deşi…), cât mai ales sunt vorbele spuse de tatăl sӑu chiar înainte de a fi ucis cândva la începutul filmului. Acesta moare demn, privind către fiul sӑu, căruia îi spune atât: sӑ nu se teamӑ.

*

Amintirea de mai sus a fost declanşatӑ de doi factori: o discuţie avutӑ acum ceva timp cu o cunoştinţӑ pe tema fricii de ieri şi de azi, şi de o observaţie primitӑ în urma acestor rânduri (la cât de inconsistente sunt, am scăpat ieftin cu una singurӑ). Discuţia a avut rolul predominant asupra conţinutului, cӑci ideea de bazӑ a cunoştinţei mele era una pe cât de simplӑ, pe atât de greu de acceptat din partea mea. El susţinea destul de vehement cӑ știința a fost, este şi va fi singura care poate înlӑtura definitiv teama din om. La fel de vehement mӑ opuneam eu.

Teama, şi în principal teama de lucruri mari (moarte, boli, dezastre), ne-a însoţit necontenit de-a lungul istoriei noastre. A fost un partener dintre cei mai fideli cu care am fӑcut bunӑ simbiozӑ deseori. Ne este prezentӑ în vieţi şi astӑzi, poate în forme şi intensitӑţi diferite decât cele din trecut, pe care eu le cred mai subtile şi, în majoritatea cazurilor, sensibil mai grave.

Pânӑ în acest punct eram amândoi de acord. Mai departe însӑ am văzut pe pielea mea ce înseamnӑ contactul cu o convingere dincolo de dubii, transformatӑ rapid într-o alegaţie „științifică” şi ca urmare pionieresc optimistӑ. În discursul cunoştinţei mele, teama era vӑzutӑ a fi exclusiv apanajul vechilor timpuri, evul mediu fiind în chip original precis menţionat. O pleiadӑ de legende şi superstiţii, fantome, vârcolaci, vampiri, vrăjitoare, elfi şi zei, laolaltă cu neînțelesele fenomene naturale, vulcani, trӑznete, fulgere şi furtuni, toate cu simbolistica aferentӑ şi în diferite gradaţii, ne-au bântuit la propriu viaţa şi au dat deseori sensul evoluţiei noastre. Din fericire acestea sunt cu adevărat în trecut acum. Zilele de azi sunt cele ale vindecării definitive de asemenea fantasme, cӑci (pauza de efect, inutilӑ de altfel, fiindcӑ urmează o idee cunoscutӑ şi asimilabilӑ universal pare-se) în prezent ştiinţa şi modernitatea ne-au scos din marasm.

Ar fi într-adevăr o idee liniştitoare dacӑ nu ar fi superficialӑ, gratuit simplificatoare şi, prin urmare, departe de realitate.

Am mai scris cândva despre enormul deserviciu pe care îl poti face unei idei dacӑ te poziţionezi nepotrivit faţӑ de ea. Aşa şi cu reaua folosire a ştiinţei pe post de panaceu subînţeles, prin urmare şi ca unic mijloc eficace de luptӑ împotriva fricii. Om fi pierdut noi în timp prin istorie unele temeri, dar nu am scӑpat de toate. Și, în orice caz, cele nou apӑrute nu sunt deloc de neglijat. Știinţa nu poate oferi decât unele răspunsuri la unele întrebări; aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi mereu. A aştepta de la ea să fie reperul ultim de anihilare al oricărui sentiment de teamӑ şi a repeta sӑraca acest fapt la infinit, este a-i cere ceva ce nu poate oferi.

Din nefericire pentru noi, dacӑ ar fi sӑ alegem un atribut principal al fricii cred cӑ acesta ar fi subtilitatea. A simplifica o incursiune în spaţiul ei (ceea ce în fond fac şi eu mai jos) este aproape de fiecare datӑ echivalent cu a-i ignora multiplele faţete care trimit de obicei la motive mai adânci decât cele aparent evidente. Dacӑ doresc sӑ rezolv cu ajutorul ştiinţei frica de zei, de exemplu, demonstrez mai întâi fӑrӑ putinţӑ de tӑgadӑ (adicӑ explicând fenomene naturale) cӑ nu existӑ zei, nici ai naturii (zeul soare, zeul focului, zeul mӑrii) şi nici antropomorfi (panteonul greco-latin, de exemplu),  şi în consecinţӑ va dispӑrea şi teama aferentӑ. Problema este însӑ cӑ frica de zei însemna cândva o preocupare mai profundӑ pentru destinul omului, sau, în registru mai mundan, pentru sănătatea, averea sau succesul sӑu. Pe toate acestea le avem şi astăzi, cel puţin cu aceeaşi intensitate. Și acum ne este o teamӑ grozavă că cineva, în orice moment, ne-ar putea lipsi de ceea ce am câștigat (profesional, bani, avere) cu atâtea eforturi. Și acum ne sperie numai gândul cӑ putem fi prӑdaţi sau înşelaţi, cӑ ni se pot lua meritele, cӑ ne putem pierde serviciul, lucruri serioase fӑrӑ îndoialӑ, dar pe care le tratӑm extrem de exagerat, sau în orice caz dându-le o importanţӑ mai mare decât este de multe ori cazul.

Avem încӑ o teamӑ patologicӑ legatӑ de propria sănătate, moştenitӑ şi ea din vechime. Și câte nu suntem dispuşi sӑ facem pentru a ne-o proteja? Este probabil frica cea mai manifestă în ziua de azi, palpabilӑ aproape. Este suficient sӑ menţionez succesul de care se bucurӑ în spaţiul public medicina de prevenţie, adica pseudomedicina de la cheremul oricărui nepriceput. Mi se pare uimitoare lejeritatea cu care majoritatea medicamentelor sunt prezentate ca fiind cât se poate de accesibile şi de naturale. Aparent tot ce trebuie sӑ faci este sӑ le dai pe gât conform indicaţiilor de la tv. Intervenţia profesionalӑ a medicului este menționatӑ ca o opţiune oarecare, pentru cei excesiv de tipicari, ori rezervatӑ cazurilor rarisime. Apoi este de remarcat inflaţia de produse menite sӑ trateze ante-factum. Te simţi bine şi pari a nu avea nicio boalӑ? Deocamdată poate (se simte zâmbetul superior al celui care “ştie” ştiinţӑ?). Cum poţi trӑi liniştit când în jurul tӑu prolifereazӑ bacterii, când gripa aviarӑ este în aerul pe care îl respiri şi când la fiecare pas te aşteaptӑ cei mai mortali viruşi din istorie? Nu poţi! Iată nişte pastile ori ceva adjuvante al căror scop este de a ține boala departe. Un simplu tratament preventiv ţinut pe perioade scurte de la şase luni în sus sau, eventual, pe toatӑ perioada vieţii, îți poate asigura o sănătate decentӑ. În menţiunile respective este pomenit uneori şi stilul de viaţӑ sănătos, dar acesta pare mai degrabă secundar, adiacent pilulei. Soluția optimӑ pare a fi exclusiv medicamentoasӑ. Este o schimbare de paradigmӑ pe care o trăim în aceste timpuri, aceea de a folosi medicamente pentru absolut orice jenӑ fizicӑ oricât de minorӑ. Interesant este cӑ acest îndemn prinde la foarte mulţi indivizi şi bănuiesc cӑ nu ar fi posibil dacӑ pe tărâmul mişcӑtor al inconştientului nu ar fi instalată solid teama. Mie acest mod de a trata sănătatea îmi pare tare asemănător cu cel de demult al vânzătorilor de leacuri minune, al căror nivel de succes era în strânsӑ legaturӑ cu capacitatea de a induce spaima în rândul auditoriului.

Daca aş continua acest inventar superficial al spaţiului fricii, ar trebui sӑ pomenesc neapărat de teama de dezastre de orice fel ar fi ele. E drept cӑ existӑ o deosebire faţӑ de trecut. Pe vremuri, oamenii se temeau de cele mai evidente şi manifeste fenomene din categoria lor, precum cutremure, trӑznete ori secete. Astăzi pe noi ne tulburӑ fӑrӑ discernӑmânt acestea împreunӑ cu rudele lor mai benigne, pe care le descriem în termeni hiperbolici, justificativi pentru frica interioarӑ pe care de altfel nu ne-o recunoaştem: canicula este apocalipticӑ, ploaia diluvianӑ, iar omniprezenta gripӑ neapӑrat mortalӑ. Iar atari concluzii ni le susţinem exclusiv prin mijloace moderne şi ştiinţifice.

Cândva oamenii se strângeau laolaltă şi povesteau despre lucrurile de care se temeau cel mai mult. În termeni voit actuali, pӑrea cӑ iau parte la un fel de prototerapie în grup. Noi avem azi divertismentul fricii degustat în mod necontrolat în singurătatea massei, împreună cu voluptatea consumӑrii de tot felul de ştiri şi demonstraţii capabile să explice în cel mai definitiv mod cu putinţӑ nu dacӑ, ci de ce anume ar trebui sӑ ne temem. Credem încӑ în fantome, extratereştrii şi spirite nepӑmântene, şi expunem aceste credinţe (cӑci ce altceva sunt decât credinţe?) în mod public la ore de prime-time pe posturi tv cu renume „ştiinţific”. Prin consecinţӑ, nu ni se mai pare ciudat cӑ proprii copii cresc printre cӑrţi şi filme cu vrăjitoare, vampiri şi vârcolaci şi dezvoltӑ mecanisme psihice de tip zombie. Ne place la nebunie (re)descoperirea ocultismului de orice fel pe care îl considerӑm cel mai firesc lucru din lume, iar la ştiinţӑ nu apelӑm decât sub forma de semidoctism. În fond, un minim exerciţiu de sinceritate ar trebui sӑ ne spunӑ cӑ ne place pseudoştiinţa, neapărat în doze lejer accesibile şi numai atunci când ne certificӑ convingerile noastre apriorice.

Sunt în fond simple constatӑri. În încercarea de a pune ştiinţa pe un piedestal rӑmas gol, ne-am îndepӑrtat de repere absolute şi am permis sӑ intre în propria conştiinţӑ anarhia. Nimic nu mai ţine astazi în frâu groaza cotidianӑ. În trecut cu teama era mai uşor de tratat, ea fiind în principal legată de necunoscut, interpretatӑ de imaginaţie şi reglatӑ de credinţa în divinitate ca element suprareal (i.e. nesupusӑ legilor realitӑţii noastre) şi omnipotent regulator. Ruga, oricat de naivӑ ori mai ales în acele momente, era în fond sincerӑ şi cumva eliberatoare (martirii mureau în afara fricii). Azi Dumnezeu e mort şi teama joaca țonțoroiul prin lumea noastrӑ. Nu mai exista nicӑieri un element regulator unic. Nu mai ştim cum sӑ facem sӑ nu ne mai fie teamӑ, la cine sau la ce sӑ apelӑm. Și oriunde mergem, orice rӑspuns am primi, o facem cu rezerva celui care în fapt nu are încredere în soluţia celuilalt, şi el om şi de asemeni supus greşelii. Pentru a scăpa de sentimentul continuu de teamӑ, cel mai adesea apelӑm la alegeri întâmplӑtoare, cӑrora avem grijӑ sӑ le dӑm neapӑrat iz ştiinţific. Luăm în calcul mai multe variante şi o alegem pe cea care ne închipuim cӑ este mai potrivitӑ pentru noi. Prin urmare, nu mai exista soluţie unicӑ, ci doar soluţii personalizate. Și chiar şi ele par a funcţiona o vreme numai, cӑci expirӑ la un moment dat şi trebuie înlocuite. Niciuna din aceste soluţii nu are atribute real curatorii, ci acţioneazӑ precum un drog: lasӑ senzaţia unei îmbunӑtӑţiri, însӑ dupӑ o vreme te trezești dependent de ea şi nevindecat pe deasupra.

De dragul discuţiei cu amicul meu, dar nu numai, am convenit împӑciuitor cӑ temerile mele sunt aceleaşi cu ale oricui, fie ele ale acestor vremi sau nu. Gândindu-mӑ la ce ridicole sunt în marea lor majoritate, nu pot decât sӑ sper sӑ mă pot elibera vreodată măcar de o parte din ele. Mă apucӑ realmente groaza la ideea unei vieţi duse într-o continuӑ, de neînţeles şi absurdӑ teamӑ. În ceea ce priveşte observaţia pomenitӑ mai sus despre rândurile precedente, adevӑratul factor declanşator al acestui text, ea a constat în faptul cӑ mi s-a spus cӑ puteam încheia într-un mod mai clar şi mai direct articolul precedent. Sӑ fi spus, de exemplu, cӑ nu trebuie sӑ îți fie teamӑ ori jenӑ de singurătate dacӑ se va întâmpla sӑ o întâlneşti. Și nici sӑ nu o cauţi din motive greșite.

Despre teama

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s