Biblioteca pentru toți

„Credința este chiar acest paradox că individualul ca individual e mai presus de universal și e justificat în fața acestuia, nu ca subordonat, ci ca supraordonat, totuși, a se remarca, astfel încât individualul, după ce va fi fost, ca individual, subordonat universalului, acum prin intermediul universalului devine individualul care, ca individual, stă intr-un raport absolut cu Absolutul. Acesta este și va rămâne pe veci un paradox inaccesibil gândirii.”

Cât de serios și profund este Kierkegaard, sau așa se spune cel puțin, și totuși în clipa asta îmi pare de-a dreptul ilar. În fine, nu el cât situația curentă. Pe bune, cât de normal poți să fii ca să citești un astfel de text cocoțat fiind pe scaunul de toaletă? În fapt, orice altă activitate e la fel de incriminabilă aici, stimabile Shrek, săraca carte nu are nicio vină.

De ce m-oi mira oare, căci apropierea mea de cărți, apărută foarte devreme in timpul copilăriei, s-a manifestat de-a lungul timpului într-o mulțime de forme, îndeosebi dezordonate. Biata dna Răducanu, venea să aibă grijă de noi după-amiaza, dar nu reușise să mă convingă să renunț la citit nici măcar la masă. Prin urmare, mesele de prânz se desfășurau cu ea hrănindu-mă la propriu, în timp ce eu îi citeam printre îmbucături. În cantonamente, mă pregăteam pentru partidele de a doua zi descoperindu-i cu nesaț pe mușchetari. La bloc eram printre cei mai conștiincioși cititori ai vecinei noastre, o fată de douăzeci de ani, care își pusese la dispoziția micilor școlari o bibliotecă cu titluri de la Cireșarii la Balzac. Mergeam cu prietenii la ștrand și aveam în sacoșă alături de slip, prosop, brânză, pâine și roșii și câte o carte. În tabere mai săream câte o vizită la vreo Agapie din cauza unor rânduri care era musai să fie citite, iar afară la joacă până și printre cărțile descoperite aruncate la gunoi reușeam sӑ găsesc câte ceva fascinant. Mai este atunci de mirare că acasă cărțile erau împrăștiate câte două-trei prin fiecare cameră? Nici baia nu scăpase afluxului meu literar, căci păstrăm preventiv acolo, bine înfipte între spațiile caloriferului, tot felul de lecturi laxative: revistele Flacăra, almanahuri, Fausta, Rocambole, Jules Verne ori nelipsitele cărți polițiste.

Cu timpul îmi intrase în sânge obișnuința de a avea ceva de făcut în timpul inert petrecut ca rob al celor mai primare necesități. Acest loc se dovedea a fi cel puțin la fel de fecund precum altul mai comun, tot al inerției minții, adică patul în mijloc de noapte. Este inutil de vorbit despre constanţa cu care în aceste două locații am dat de cap atâtor probleme de la liceu, facultate si mai târziu de la servici (ori, mai bine spus, cum pӑreau că se rezolvă de la sine). Ce geniu mă vizita, ce soluții miraculoase, ce idei senzaționale mi-au venit de la prea multa relaxare impusă de natură. De câte ori nu am rămas siderat în faţa evidenței ascunse până atunci, deschizând ochii în mijlocul nopții sau finisând în grabă activitățile din atmosfera insalubră și alergând spre foaia de hârtie, disperat că îmi voi vedea gândul dispărând în același eter de unde venise. Procedam ca Arhimede, căci nu ieșise și el altădată val-vârtej de la toaletă, de preaplinul ideilor care îl încercau chiar în acel moment? Desigur că posteritatea puritană a tras spuza pe turta ei, vorbind despre o mai cuminte baie de aburi, dar este clar cât de improbabil este să pretinzi așa ceva.

Ridicol, știu, ce pot să zic?! Și totuși, în cazul meu a părut că prelungirea actului de a raționa în spații liniștite, ferite de infami stimuli exteriori, a fost teribil de eficientă. Nemaivorbind, firește, de neîntreruperea timpului afectat lecturii. Ulterior am căutat rezolvări similare și la alții, așa ca o validare, doar că nu le-am prea găsit. Deși ce spun aici pare un lucru cât se poate de comun (mulți dintre cititori ar fi de acord cu mine, iar unii ar vorbi chiar de experiența lor directă), eu nu îmi amintesc să fi intrat vreodată în băile altora și să le aflu a fi prevăzute înăuntru cu rafturi de cărți, așa cum arăta uneori caloriferul meu din baie.

Dacă stau să mă gândesc bine…

Acum vreo zece ani, am plecat pentru câteva zile la niște rude ale soției, într-un sat modest undeva înspre Vălenii de Munte. Imediat ce ne-am instalat, am fost luați cam pe sus de gazde, în cea mai bună tradiție de la fsat, pentru a fi arătați și altor rude mai din vale. Când am intrat în curtea acestora din urmă, impresiile mele nu au putut fi decât dintre cele mai bune. Venisem de puțină vreme de la alte rude, tot de la țară, pe care, în comparație cu gazdele din fața noastră, acum le vedeam în amintire ca fiind destul de sărace pe lângă „luxul” din jur. Aici descopeream o adevărată gospodărie: casă mare și îngrijită, grădină cu legume, câteva animale, ceva terenuri pe lângă sat. Înăuntru lucrurile, simple ca la țară, le găseam ordonate și în cea mai deplină curățenie. Ne-am așezat la masă și am fost cinstiți cu mici aperitive stropite cu regularitate de țuica făcută chiar de amfitrion. Personal, abia la al cincilea păhărel mi-am dat seama că nu este înțelept să ciocnești la invitația gazdei și să bei împreună cu el. Paharul la țară este rupt din poveste: cum întorci pentru o clipă privirea, cum se umple de la sine. (Dacă întorsul privirii avea acest efect, mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă mă dădeam de trei ori peste cap. Gest care, de altfel, se putea întâmpla oricând de la atâta degustat.)

În mijlocul petrecerii am întrebat de toaletă. Mi s-a indicat prompt o zonă din afara casei, în spatele grădinii. Am plecat cumva dezamăgit de preacomunul „veceu din fundul curții” la care nu mă așteptasem la așa oameni de lume. Crezusem sincer că urma să fiu îndrumat în interiorul casei, undeva pe un hol. Aveam să realizez în curând cât de mult mă înșelam. În curte mă aștepta un fel de cabană de vreo opt metri pătrați, cu faianță, vas de toaletă, chiuvetă, prosoape, corp de iluminat și hârtie igienică extrafină. Și mai mari am făcut ochii atunci când, așezat boierește întru tihna cea firească, am observat în fața mea, chiar în dreptul ochilor, o carte așezată pe un dulăpior. Am rămas… e puțin spus uimit, rămăsesem mască, trăznit. Încrederea mea în acei oameni era restaurată pe vecie. O carte într-un veceu în curtea unui sat oarecare din Romania era pentru mine echivalent cu cel mai nobil act de autocivilizare. Era de neconceput să nu observi dorința de a ignora cu încăpățânare biologicul și de a transcende înspre cele ale spiritului. Nu mi se părea deloc patetic să te simți onorat de prezența unor oameni simpli cărora le făcea plăcere să citească până și aici, atât cât se putea, atât cât le permitea puținul răgaz dat de munca grea de la țară. Am întins mâna spre carte și am tras-o către mine.

Era „Mersul trenurilor”.

Biblioteca pentru toti

(Incredibil! O oră și patruzecișicinci de minute pentru 40 de km între Ploiești și Mâneciu???)

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Biblioteca pentru toți&8221;

  1. doar verde 6 Iulie 2016 / 7:51

    De-a dreptul….mno, cred că voi câştiga la loterie azi !
    (colțurile gurii sunt undeva mult prea sus pe maxilar…cred că nu o să îmi dea bilet , că prea sunt încrezătoare)!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s