Commedia dell’arte

În ultima vreme aproape că nu trece o singură zi fără să povestească despre ceea ce vede la ceilalți, fie ei colegi, prieteni sau necunoscuți. O pleiadă de personaje, și nu întotdeauna din cele familiare, poposesc în casa noastră prin intermediul măștilor pe care le poartă mândra şi pe care le devoaleazӑ în faţa mea cu niţicӑ pricepere şi multӑ poftӑ. Îi place la nebunie impersonarea cu auditoriu a ceea ce i se întâmplă și se lasă atrasă de subiecte comune, care pentru ea sunt mai mereu noi și extraordinare (ciudat, ideea parcă îmi este cunoscută; a, da: de pe bloguri). Și nu se mărginește doar la cuvinte, ci împrumută gestica ori tonalitățile vocilor, ori turuie încontinuu fără șovăieli, fӑrӑ poticnelile la care altfel m-aş aştepta. Iar eu nu mă mai satur privind-o și, mai rar, pentru a păstra aparențele, ascultând și ce spune în mod concret.

„Toată ziua se ceartă amândouă din senin”, îmi spune.

– Un secret nu știi să ții!
– Eu?
– Da, tu!
– De parcă tu știi?!
– Ba eu știu!
– Și de ce țipi?
– Da’ tu de ce țipi?
– Eu nu țip, tu țipi!
– Daaa, și ție de ce îți place de Ștefan?
– Ție îți place de Ștefan, nu mie!
– Ba ție îți place!
– Ba eu îl urăsc!
– Și de ce m-ai lovit cu piciorul?
– Și ce? Tu nu m-ai lovit în cap?
– Te-am lovit eeeu?
– Da, chiar când ți-am dat cu piciorul.
– Că tu nici nu știi să ții un secret!
– Nu știu eu?!
– Da! Ții minte când ți-am spus un secret și tu l-ai spus la toată lumea?
– Am făcut eu așaaa cevaaa?
– Da!
– Ce secret mi-ai spus tu?!
– Deja ai uitat? Ți-l mai zic o dată, dar de data asta să nu-l mai spui! Fii atentă! Ștefan…

*

Câteva minute mai apoi am trecut la televizor, unde oferta de moment însemna o emisiune de decernare a unor premii muzicale românești filmată cu public într-o piață anume unde, dacă ești atent, poți afla lucruri mult mai interesante. Emisiunea era plină de oameni cool, prin definiţie diferiți de atâția alții, care repetau același scenariu original la infinit: „artiști” pe post de prezentatori îi premiau pe alți artiști, apoi schimbau locurile între ei. Fiecare act, format din câteva scene de acest tip, era urmat de un mini recital live. Alegerea respectivӑ, precum şi realizarea ei efectivӑ arӑtau ce înseamnӑ sӑ fii lovit de dambla în grup. Nici cӑ se putea alege ceva mai neinspirat. Și contraproductiv, deoarece nu are prea mult sens să faci tot ce ține de tine pentru a demonstra că nu meriți premiul abia înșfăcat cu cine știe ce sacrificii. Melodia în sine, aleasă evident dintre cele de universal succes în spațiul autohton, era cântată de indivizi fără minime calități vocale și pigmentată contrapunctic de exact aceleași imprecații folosite la decernarea senzaționalelor premii. Probabil că era vorba de un text pe care toată lumea se obligase prin contract să îl recite sub amenințarea unor aspre și enigmatice sancțiuni juridice.

– Bună searaaaa! Vă iubeeesc! Hăăăăă! Nu vă aud! Toata lumea să strige cu mineeee! Să facem noizzzz! Bună searaaaaa! Toată lumea să sară-n suuuus! Hăăăăă! România, pământ sfânt! Vă iubeeesc și vă respeeeect pe tooooți!

Noi râdeam deja, dar o fӑceam în contextul în care tocmai avusese loc concertul Violettei şi avea ceva regrete cӑ nu mersese şi ea. Putea uşor sӑ vadӑ în toate cele de la tv un mod nevinovat de distracție. Nu țineam neapărat sӑ intervin, dar când am auzit în ce hal cânta unul din performeri și cum a adus alături de el pe scenă, acolo unde dansau lasciv dansatori îmbrăcați ca la ștrand (eufemistic spus), cum a adus deci încă vreo câteva fetițe de opt-nouă ani, îmbrăcate în alb și care l-au înconjurat frumos în mijlocul numărului său chinuit, pur și simplu nu am mai rezistat. Situația nu mi s-a părut potrivit să fie văzută de ea drept una pozitivă, prin urmare repetabilă, a unei petreceri în care toată lumea este super tare și știe să se distreze, sau cum o fi sunând frazeistica de serviciu a acestor oameni goi.

De când ne știm amândoi i-am părut deseori teribil de amuzant prin felul meu de a mă prosti. E de altfel o idee bună de a râde și de a lua în derizoriu lucruri neimportante prezentate ca fiind extraordinare; mesajul rămâne astfel mai bine întipărit in minte. Ceea ce nu este neapărat o idee bună este să procedezi ca mine având maimuțăreala drept argument. Una peste alta, se pare totuși că scălâmbăierile mele sunt oarecum eficiente. Iar în seara aceea, judecând după cât am putut să râdem amândoi, am fost în formă. Biata de ea, ajunsesem să declam și să mă prostesc (susțineam, foarte original pentru ea, ceva legat de micșorarea creierului si de dispariția neuronilor, și insistam să exemplific) în timp ce efectiv o urmăream prin casă. Ea fugea de mine la propriu, rugându-mă să o las să respire, și se închisese finalmente în baie, de unde, de sub duș, o auzeam prin ușa închisă cum râdea nestăpânit cu splendidul ei râs și cum mă implora: „Tati, oprește-te cu neuronii că mor!”

Așa o simbioză și o empatie, de nici nu mai știi care a împrumutat de la celălalt și cât, sub care dintre măști este părintele si sub care copilul, cum inspirat ne explica profesorul de biologie din gimnaziu diviziunea celularӑ.

Commedia dell'arte

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s