Puntea

Mi se întâmplă uneori să mă surprindă câte un gând neașteptat. Sosește dumnealui brusc să-mi lămurească vreun lucru pe care fie îl știam sumar, fie nu îl înțelesesem cum ar fi trebuit. Este un proces pe care mi l-aș dori cât mai rar odată cu trecerea timpului (căci așa se spune, că te înțelepțești odată cu anii), dar care are propriile reguli de funcționare. Nu numai că vine când dorește, dar mai are și indecența în ultima vreme de a-și multiplica ieșirile.

În cazul de față, convingerea care a trebuit subminată a fost aceea că între subsemnatul pe de o parte și poezie pe de alta se află un tărâm ireconciliabil. Și nu mă refer la a scrie versuri, căci aici chiar nu ar fi nimic de făcut (deși, în fond și aceasta este tot o convingere). Mă gândesc la faptul că, vorba unui taximetrist anume, nu aș fi structurat genetic pentru poezie. În general îmi place să urmăresc o idee și eventual să îmi fie explicată atunci când subtilitățile ei sunt dincolo de posibilitățile mele de receptare. Prin urmare, nu pot prefera incifrarea dintre două rime, felul acela succint și sibilinic de a exprima inexprimabilul. Îi înțeleg și îi accept valențele, de foarte multe ori de nivel superior, dar mă simt mai confortabil alături de textul clasic cu paragraf, semne clare de punctuație și idee exprimată cât mai detaliat și precis.

Văd eu bine însă că gândului meu îi place să mă tragă din când în când înspre realitatea „reală” a lucrurilor. Ca în scris, pe care îl încep deseori fără să știu prea bine ce voi spune și unde vreau să ajung, el se dovedește mai adânc decât mine și mai abil de a-și face cumva loc, numai el știe cum, în sinea mea.

*

Am realizat deci într-o dimineață ceva foarte surprinzător pentru mine, și anume că datorez poeziei (unei poezii anume, mai precis, citite întâmplӑtor cu mult timp în urmӑ) un mod particular de comportament pe care nu cred că l-am învățat din altă parte. Până în momentul lecturii respective înțelegeam relațiile interumane ca într-un fel de quid pro quo, eventual cu excedent de partea proprie. A ști să fii „bine” într-o relație de orice fel însemna în primul rând a oferi cel puţin la fel de mult ca celălalt. Fiecare relație trebuia să fie una bine cântărită între ansamblul a ceea ce primeam și ceea ce eram capabil de a livra la schimb, de preferință prompt. Mie așa mi se părea „corect” față de prietenii mei, că așa trebuia să îi tratez, ca pe niște egali. Să nu zică cineva că aș fi rămas dator celuilalt.

Aveam să mă conving în timp de cât de păguboasă se poate dovedi o atare poziționare față de celălalt, ce modalitate sigură reprezenta acest comportament de a întrerupe o legătură în loc de a o consolida. Nu pricepeam că gesturile pe care le face altul pentru tine nu numai că nu se cer a fi contrabalansate, dar, pragmatic vorbind, nici nu este posibil de multe ori să le egalezi cu altele asemănătoare. Mâna întinsӑ ca o punte între douӑ singurӑtӑţi se poate strânge bӑrbӑteşte în podul palmei, dar mai trainicӑ este firava atingere în vârful degetelor. Cerința unei întâlniri în viață nu este aceea de a întoarce instant ori cavalerește favoruri, ci de a ști cum să îl primești pe celălalt. Prietenia nu este defel egalitară. În spațiul afectiv nu democrația primează, nu liniaritatea, nici echilibrul de tip cerere-ofertă, atât de plin de condiționări si apropieri calculate. Ci excesul, atât în dăruire, prin excelență ne-limitat și ne-normat, cât și în știința de a o primi cum se cuvine pe aceasta. O persoană care dăruiește o face poate cu simplitatea dezarmantă a celui care îți știe nevoi de care nici tu nu ești poate conștient. Sau alteori, printr-o fericită întâmplare, beneficiezi de o pornire interioară adâncă a celuilalt sau de un avânt sufletesc a cӑrui bunӑtate este foarte greu de înțeles de partea cealaltă a firului afectiv. Este vorba de acele gesturi anume capabile de a înmuia inimi, deopotrivă evidente și totuși străine, și improbabil de repetat în esența lor prin imitația formală. Pentru că, în fond, a dărui cu adevărat înseamnă a te dărui, ori așa ceva nu este chiar accesibil oricui.

Probabil că în multe situații s-o putea vorbi de o incapacitate structurală de a te apropia de celălalt până la capăt. Încăpățânarea de a nu rămâne cuiva dator aș lega-o însă și de ispita mândriei, de un anume tip de orgoliu amestecat cu invidie, al cărui atribut (şi consecință deopotrivӑ) nu este acela de a lega prietenii, ci de a le ține departe. Darurile nu au a produce datorii; a le achita este echivalent cu a le respinge. Treaba demonului interior este de a se strecura până sus în minte și de a sugera că gestul celui care oferă din toată inima, perceput în mod corect ca fiind de esență superioară, ție personal nu îți este chiar la îndemână. Ori, uneori este greu de admis o astfel de calitate în celӑlalt în timp ce tu nu o deții (în schimb, vorba lui La Rochefoucauld, defectele și necazurile prietenilor noștri le privim mereu cu o urmă de satisfacție). Așa că îți sosește oarecum firesc gândul că în niciun caz nu trebuie să rămâi mai prejos. Întorci prin urmare aceleași gesturi, sau altele mai mari, și o faci neapărat la lumina zilei. Căci acestea se cer judecate cu autosatisfӑcutӑ mulţumire în sinea proprie, dar și mai bine este când sunt validate de martorii din jur. Curios cum între propriul orgoliu şi imaginea criticӑ a publicului, singurul uitat în ecuație rămâne celӑlalt.

Un mod de a te ridica nu la înălțimea celui care oferă, ci măcar de a fi în preajma sa, adicӑ de a fi demn de el, este de a deprinde statornic obişnuinţa de a recunoaşte darul ca “dar”, de a şti cum să îl accepți și de a o face cu recunoștință. Este mai puțin decât a da, dar nici aceasta nu e de lepădat. Frumusețea în sine a acestui fapt este cӑ poate învăța pe oricine, cândva, mai târziu, noblețea actului de a (se) dărui.

Puntea

Restul pe masă
de Ana Blandiana

Am o deprindere monstruoasă aproape —
Nu-mi place să fiu datoare nimănui.
Doctorului care mă vindecă îi trimit flori,
Pentru sănătate garoafe
Şi suntem chit.
Ospătarului îi las restul pe masă,
Celui care îmi face-un cadou îi fac unul mai mare,
Celui care-mi surâde-i surâd,
Celui care-mi rânjeşte-i surâd.
Închei toate socotelile în felul acesta,
Rămânând deasupra,
Tăind toate punţile
Şi, câteodată,
Mă cuprinde-o dorinţă nebună
Să fiu recunoscătoare cuiva,
Să mă târăsc în genunchi mulţumind,
Să strig: „Nu sunt vrednică
Nici dându-mi viaţa să înapoiez bunătate atâta!”
Dar în urma mea totu-i plătit.

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Puntea&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s