Buongiorno, principesa!

Deunăzi discutam cu un coleg despre una din temele noastre preferate: copiii. Fiind amândoi pӑrinţi, avem norocul de a fi în acelaşi timp şi altceva cumva complementar, adica taţi. De fete, ca sa fiu mai precis. Cu alte cuvinte, pe lângă rigorile date de meseria de părinte în sine, avem privilegiul, ca taţi, de a găsi suficiente rӑgazuri în care sӑ ne privim odraslele cât se poate de detaşaţi. Și în acele situaţii, parafrazându-l pe Platon, sӑ teoretizăm (zeul geometriza).

Prin urmare, amândoi cădem de acord cӑ admirăm cu multӑ invidie libertatea totalӑ în care petrec cei mici. Sӑ fii aşa de capul tӑu prin lume, sӑ o vezi şi sӑ o hotӑrӑşti dupӑ cum ţi-e voia, sӑ ai o mulţime de libertӑţi, toate îngӑduite, sunt tot atâtea ipostaze pe care numai cel ce le-a pierdut ştie sӑ le aprecieze cum s-ar cuveni. Și-atunci, cum sӑ nu ţi se parӑ trist atunci când copiii renunţӑ la traiul hedonist prin excelență din dorinţa de a ne fi nouӑ pe plac? Când ai la dispoziție o lume întreagӑ pe care poţi sӑ o priveşti şi sӑ o suceşti efectiv dupӑ cum doreşti, iar tu decizi sӑ renunţi la acestea de dragul pӑrinţilor, pentru cӑ îți place ție sӑ îi vezi râzând cu tine sau sӑ fie mulţumiţi, ei bine, faptul acesta înduioşӑtor are ceva tragic în sine.

Tragi-comic de fapt. Cӑci suntem taţi şi nu putem sta serioşi prea mult. Și atunci povestim şi râdem de ce auzim cӑ a mai fӑcut unul din copii, apoi tragem din nou nişte concluzii, numai pentru noi, pe urmӑ ne plictisim de ele şi iar povestim şi iarӑşi râdem. Și pe parcurs, între hohot şi raţionalizare, ambele la fel de ne-obiective, începem încet-încet sӑ ne înţelegem proprii copii.

A pricepe ceva este mai mereu urmat de nuanțarea unor categorii mai generale de idei, care pânӑ în acel moment păreau foarte definitive, ca sӑ zic aşa. Copiii se manifestӑ într-adevăr liber, dar nu libertin, cӑci sunt şi situaţii pe care ei se tratează mai degrabă restrictiv. Cum sunt cele de limbaj de exemplu, atunci când sunt nevoiţi sӑ exprime o noţiune sau sӑ descrie un obiect ori un act şi nu au la dispoziţie cuvântul potrivit. Soluţia aleasӑ în mod natural este de a inventa pe loc un asemenea cuvânt, lucru în fond cât se poate de comun. Însă ceea ce este surprinzător este cӑ noua construcţie verbalӑ, fӑrӑ a avea sensul comun al nostru, este totuşi rareori incoerentӑ. Un exemplu ar fi mӑcinicii, mult prea-degustaţi la început de martie, care se pot transforma şi denumi inspirat optuci. Ar putea avea orice denumire, dar totuşi o au pe cea recognoscibilӑ ca formӑ, nu pe alta, ceea ce cumva este o auto-limitare. Dacӑ a construit un castel de jucӑrie (sau orice altceva) şi este cuprins de dorinţa „fireascӑ” de a-l dӑrâma, copilul, limitat în vocabular cum este, nu va inventa un alt cuvânt la întâmplare, ci va apela instinctiv la reguli pe care deja le cunoaşte. Deşi liber în alegeri, se va restrânge de unul singur într-un spaţiu familiar, fiind dispus sӑ accepte cӑ trebuie sӑ vorbeascӑ corect în prezenţa adultului. Va spune a desconstrui (iar noi vom râde totuşi) şi va avea inspiraţia de a folosi aceastӑ formӑ în locul celei mai puţin „corecte” a dezconstrui. Este aici o intuiţie a limbii care nu se poate preda şi nici învӑţa în mod clasic-sistematic şi care, mie cel puţin, împreunӑ cu dorinţa instinctivӑ de a se păstra în interiorul logicii lingvistice şi formale, de a-şi pune hotare propriei libertӑţi de cele mai multe ori doar de dragul pӑrinţilor, îmi pare de domeniul miracolului.

Dar, cum deja suntem în preajma unei concluzii, sӑ procedӑm superficial amânând-o şi sӑ povestim mai bine despre altceva, sau, mai bine zis, sӑ reluӑm aceeaşi poveste dintotdeauna.

Mă plimbam într-o dupӑ-amiazӑ prin Herăstrău cu Maria, pe o vreme geroasӑ de iarnӑ, însӑ însoritӑ. Din dorinţa de a evada din spaţiul acela neangajant, tipic al parcului de pe la noi, am intrat la Muzeul Satului, unde am participat o vreme ca spectatori la unele manifestӑri de sezon. În plin spectacol şi printre atâtea case vechi şi obiecte sculptate în lemn, ea găsise totuşi răgazul de a-şi dovedi sieși propriile abilitӑţi şi de a desconstrui parţial un om de zӑpadӑ care troienea anemic lângӑ alei, doar pentru a-şi modela pentru sine, sau pentru noi, un cӑţel.

Buongiorno principesa

Spre sfârşitul orelor am ieşit la bulevard şi am pornit agale pe trotuar spre metrou. Eram aproape singuri şi ne simţeam amândoi obosiţi şi zgribuliţi dupӑ cele câteva ore petrecute în plimbӑri. Mergeam în liniște ţinându-ne de mânӑ, cum de altfel o vom tot face în timp. Mӑ amuza mirarea ei atunci când adierile de vânt, mai mult presimţite, făceau copacii îngheţaţi sӑ scârțâie. În timp ce pӑşeam, am văzut cum o pereche a ieşit chiar din dreptul Palatului Elisabeta şi s-a îndreptat către noi. Când mi-am dat seama cine erau, i-am şoptit repede:

– Bebe, mai ții tu minte cӑ ți-am povestit cândva de regele Mihai?
– Regele Mihai? întrebӑ ea.
– Da, regele nostru al românilor. Pe care l-au forţat comuniştii sӑ plece din ţarӑ.
– Aaa!
– Aşa, continuai eu, neînţelegând prea clar dacӑ exclamaţia ei însemna cӑ şi-a adus aminte ori ba; dar nu era timp de pierdut cu lămuriri. Vezi cele douӑ persoane care se îndreaptă spre noi? Este fata regelui, principesa Margareta, împreună cu soţul ei, principele Radu. Locuiesc aici aproape, într-un palat.
– Daaa, într-un palat?
– Da, iubita. Și uite ce frumos se plimbӑ singuri pe jos, nu în caleaşcӑ de aur trasӑ de doisprezece cai albi, înconjuraţi de gărzi regale înarmate ca nişte muşchetari şi cu alai de nobili mustӑcioşi şi domniţe firave ca tine. Oare bunicul meu, demult de tot, îl putea vedea pe regele Mihai plimbându-se la fel prin Bucureşti? Cӑ amândoi erau pe atunci foarte tineri. Crezi cӑ s-or fi întâlnit vreodată pe stradӑ, aşa cum ne întâlnim noi acum cu cei doi?

Deşi ţinea privirea în zӑpadӑ, o simţeam conectatӑ şi impresionatӑ de cele ce îi spuneam.

– Ce este un prin… cum ai zis, tati?
– Ăăă, principele este ca un prinţ. Amândoi sunt prinţi ai României.

Ăstimp ne apropiasem de cei doi care pӑşeau molcom în aerul îngheţat. Ambii erau îmbrӑcaţi în pardesie foarte elegante, principesa ținându-şi soţul de braţ şi aplecatӑ puţin cӑtre acesta. Cumva şi mersul meu se schimbӑ şi mӑ trezii cӑ devenisem atent la mine şi la ţinutӑ. “Mergi frumos, te rog”, i-am şoptit pe fugӑ Mariei acelaşi îndemn pe care probabil cӑ mi-l spusesem şi eu în mod inconştient. Simţeam instinctiv importanţa întâlnirii cu regalitatea, chiar şi în forma minorӑ de atunci, şi presupun cӑ nu doream sӑ o ratez. Era unul din acele rare momente ale vieţii pentru care în fond suntem pregӑtiţi şi e bine sӑ ştim cum sӑ ne prezentӑm în faţa lui; atât pe noi înşine, adicӑ educaţia acumulatӑ în forma ei nudӑ, cât mai ales pe cei care ne-au învӑţat. Când am ajuns aproape lângă ei mi-au susţinut amândoi privirea, cӑci, evident, în ciuda bunelor mele intenţii, mӑ holbam la ei. Am realizat impoliteţea de care dӑdeam dovadӑ şi am înclinat uşor capul dând „Bunӑ ziua” în lipsӑ de altceva mai bun. Mi-au rӑspuns zâmbind la salut şi au privit spre Maria, care cӑlca apӑsat privindu-şi propriile urme fӑcute în zӑpadӑ. Mi s-a pӑrut pentru o clipӑ cӑ nu le-a displӑcut defel faptul cӑ i-am recunoscut şi cӑ i-am salutat. Au trecut de noi şi imediat în urma lor s-a auzit o voce clarӑ şi cristalinӑ:

-Tati, da’ unde sunt prinţipeşii? Taaa-tiiii, răspunde şi nu mӑ mai trage de mânӑ! Ăștia doi erau?

 

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Buongiorno, principesa!&8221;

  1. krossfire 23 Noiembrie 2015 / 22:00

    In ciuda faptului ca monarhia nu ma pasioneaza, povestea are o candoare aparte. Una care incepe de la celebra „religie” a tatilor de pretutindeni, probabil cel mai sudat cult al societatii moderne :))

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s