Lecţia de viitor

– Sunt de fapt mai multe forme de viitor ale verbului decât cele douӑ definiţii din caietul tӑu.

– Da, tati, ştiu, ne-a spus doamna ceva. Viitor anterior, sau ceva de genul ӑsta.

– Și acesta, şi altele. Habar n-am cine a ales sӑ vorbeascӑ la şcoalӑ doar despre acestea douӑ şi nu şi despre celelalte. Viitorul simplu, normal, este când vorbeşti firesc: „voi face”. Cel anterior, dacӑ aşa i-o spune, cӑ eu am uitat, este „voi fi fӑcut”. E ca atunci când tot amâni tu temele, dar îi spui lui mami la telefon: „când vei ajunge tu acasӑ, eu le voi fi fӑcut deja.”. Adicӑ nu m-am apucat de ele încӑ, dar mai târziu ea le va gӑsi gata, vor fi fӑcute. Dar la fel de bine îi poţi spune lui mami cӑ va veni acasӑ şi te va gӑsi chiar atunci fӑcându-ţi temele. „Când ajungi acasӑ, eu îmi voi fi fӑcând temele.”. Bine, opţiune asta e riscantӑ; mai sigurӑ e prima variantӑ. Mai existӑ şi formele „o sӑ fac”, „am sӑ fac”. Sunt mai populare, dar o sӑ vezi mai târziu cӑ au rostul lor şi uneori nu pot fi înlocuite pur şi simplu de „voi face”. O sӑ simţi asta instinctiv, ştii de ce?

– De ce?

– Pentru cӑ citeşti atâta, iar asta te va ajuta sӑ îți dezvolţi un simţ al limbii pe care nu îl poţi avea din altӑ parte. Se va întâmpla fӑrӑ sӑ îţi dai seama. Și te va ajuta sӑ exprimi mai bine ce gândeşti. Mai poţi face combinaţii: „o sӑ fi fӑcut”, „am sӑ fi fӑcut”. Cum mai zicem? „Oi face” teme dacӑ „oi avea” timp. Poţi zice chiar şi „va sӑ fac”. Vezi cât de multe sunt?

– Da…

– Mai existӑ şi forma „las’ cӑ vezi tu ce am sӑ îţi fac”.

Râde. Râd şi eu.

– Pe toate astea nu cred cӑ le vei învӑţa la şcoalӑ. Şi eu le-am gӑsit întâmplӑtor într-o carte, altfel…

– Dar cine vorbeşte aşa, tati? Eu voi fi fӑcând?!

– Eu, de exemplu. Mai demult i-am trimis lui Sof…

– Tati!

– Vai, iar am greşit! Doamnei voiam sӑ zic, i-am trimis Doamnei un text şi am folosit o astfel de formӑ a verbului. Dacӑ nu vorbeşti aşa, deşi uneori poate n-ar fi rӑu sӑ o faci, atunci poţi mӑcar scrie.

Mӑ priveşte câteva clipe.

– Da, ştiu cӑ Doamnei îi place cum scrii.

– Și pe mine mӑ mirӑ cât de bine ştie sӑ recunoascӑ un talent senzaţional, îi spun, dar mӑ ignorӑ de data asta.

– Dar şi ea ce frumos scrie!

– Nu e aşa?

– Daaa. Când ne citea în clasӑ rândurile ei, nu ştiu, te simţeai aşa… era aşa frumos…, şi duce mâna la piept şi inspirӑ adânc. Apoi zâmbeşte cumva şi întoarce privirea cӑtre caiet.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s