Taci tu, să spun eu!

A încerca sӑ argumentezi de ce a şti sӑ taci e o virtute este în principiu una din acele dificile întreprinderi care par la prima vedere mai simple decât sunt în fapt. Mai ales în condițiile în care, în lipsa acelui rafinament al exprimării simple şi concise, rar întâlnit astӑzi, eşti nevoit sӑ apelezi la cuvinte, la multe cuvinte. Ironic, nu-i aşa? Sӑ elogiezi tăcerea vorbind. Dar presupun cӑ de aceastӑ dilemӑ nu pot scӑpa, dupӑ cum întotdeauna când am încercat sӑ susţin vreo virtute anume am avut de-a face cu capcane greu de surmontat. De exemplu, de a conştientiza cӑ pornesc spre a susţine importanţa a ceva ce în fond nu posed cu adevӑrat.

De cele mai multe ori în traiul nostru printre oameni nu ni se cere altceva decât sӑ deschidem ochii şi sӑ constatӑm evidenţa. De exemplu, cӑ în jur se vorbeşte golit de sensuri, carevasӑzicӑ mult şi degeaba. (De ani buni se şi scrie astfel.) N-om fi cu toţii intelectuali sau lingvişti ca sӑ pronunțăm corect şi constant judecăți de valoare. Nici aceştia nu prea o fac atât de des, în pofida largii pӑreri comune. Este firesc ca majoritarӑ sӑ fie discuţia lejerӑ, aşa ca nişte atingeri care sӑ menţinӑ contactul între noi. Problema apare când, în lipsa a ceva bun de spus, comunicarea şi întreţinerea legăturii cu celӑlalt sunt înlocuite doar de vulgul flecӑrelii. Când vorbim ca sӑ ne băgăm în vorbӑ. Sӑ luӑm noi cuvântul, sӑ punem punctul pe i, sӑ vorovim, sau, în orice caz, sӑ fim parte, musai importantӑ, a discuţiei.

Aparent, nimic mai uşor decât sӑ gӑsim un subiect consistent de sporovӑialӑ. În fine, acesta este aproape un oximoron, cӑci, tocmai, vorbӑria nu este defel consistentӑ şi, prin urmare, nici subiectele-i aferente. Mai degrabӑ acestea sunt inconsecvente, fade sau fluşturatice dupӑ caz. Un exemplu nefericit poate fi felul în care unui bărbat i se pare cӑ vorbeşte o femeie: volubil, învălmășit, sărind de la o idee la alta sau preluând suubiectul deschis de altcineva şi povestind ce lucru identic a trăit ea, doar cӑ grozav de interesant. Pӑrere care, între noi fie vorba, a sfârşit de multӑ vreme a fi altceva decât un vetust stereotip. Adevărul e cӑ imposibilitatea de a participa în mod firesc la o întâlnire transcende genuri, rase ori vârste. Oricine şi orice ai fi, vei pândi mereu pauza de respiraţie a celuilalt pentru a interveni, vei schimba dupӑ bunul plac subiectul discuţiei (trecând cu seninӑtate, spre exemplu, de la preferinţa muzicalӑ a cuiva la modul în care ai tăiat tu mielul la Paşte), sau te vei simţi îndreptӑţit sӑ întrerupi oricând afluxul verbal al altora pentru a discuta despre unicele, supra-fireştile tale probleme. Mai peste tot poate fi aflatӑ acea nerӑbdare de a interveni în discuţie, de a zice ceva, de a pӑlӑvrӑgi incontinent, de parca am fi toţi cu desӑvârşire orbi, iar sunetele ar fi modul nostru de a ne pipӑi ca sӑ ne convingem cӑ nu ne-am rătăcit unii de alţii.

În urma pӑlӑvragelii, în afara pӑstrӑrii aproximative a unui tip de contact social, nimeni nu rămâne cu impresia a ceva util. Mai degrabӑ senzaţia este a unui timp pierdut, în care nu ne aducem aminte prea bine despre ce s-a tot vorbit în ultimele minute sau chiar ore. Ba dimpotrivӑ, am spune cӑ mai degrabӑ s-a vorbit şi rӑsvorbit în van şi nu am părut a fi ascultaţi. Ar fi fost frumos din partea celuilalt sӑ fi tăcut mai mult, sӑ fi ascultat tirada noastrӑ ceva mai activ pentru a se preaumple de vorbele înţelepte pe care am binevoit a i le împӑrtӑşi. Ce păcat, nu-i aşa, cӑ respectivul a ratat asemenea şansӑ.

Pe de altӑ parte, modul de a participa la o discuţie ascultând (a dialoga tӑcând) nu se învață peste noapte. Întotdeauna o virtute se câștigӑ cu rӑbdare şi exerciţiu. Uneori nici acestea nu sunt suficiente, fiind nevoie de intervenţia subtilӑ a Providenței. Poţi începe prin a fi tӑcut în mijlocul vorbelor din motive care nu ţin de a nu şti sӑ dialoghezi. Mai degrabӑ poţi fi timid sau timidӑ, poţi fi mai introvertit de fel, poţi avea o fire mai retrasă sau poţi prefera pur şi simplu sӑ asculţi atunci când se discuta subiecte pe care nu le stӑpâneşti. E însӑ curioasӑ impresia de seriozitate pe care un om tӑcut o lasӑ celor volubili, indiferent de motivele reţinerii sale. În timp, a tӑcea încetează de a mai fi o ciudӑţenie, o incompletitudine socialӑ. Cum de multe ori o discuţie este o introspectie în mijlocul unei idei necunoscute prea bine încӑ, cel care tace pare cӑ deja ştie. În ocaziile în care tăcerea lui nu pare suspectӑ, persoana capӑtӑ un indemolabil iz de competenţӑ. În scurt timp persoana în chestiune se trezeşte cӑ a devenit un reper pentru mulţi, având, zice-se, cunoştinţe solid-presimţite la care ceilalţi se raportează constant. De multe ori cei ajunşi în atare posturӑ, copleşiţi fiind de competenţele dobândite într-un asemenea neaşteptat mod, şi le vor pune în valoare… vorbind, bineînţeles. Însӑ vor fi şi unii, puţini probabil, care nu o vor face.

În acest moment ceva de mirare se întâmplӑ uneori. Exerciţiul de a tӑcea, impus de varii condiţii nu tocmai autentice, se sedimenteaza în adâncul firii ca mod activ de a fi implicat în dialog. Fiind o fire tăcută poţi fi apreciat pentru tot felul de calitӑţi aparente. Dar abia în liniştea tӑcerilor înveţi când sӑ taci şi cum sӑ asculţi cu adevӑrat. De exemplu, ajungi sӑ înţelegi cӑ dialogul şi cuvintele sunt o formӑ de căutare, iar tăcerea este o formӑ de libertate asumatӑ în procesul cӑutӑrii. Pe mӑsurӑ ce îți doreşti sӑ înțelegi ceea se vorbeşte, tăcerea, ca şi contemplare în linişte, devine membru cu drepturi depline în cadrul dialogului.

A tӑcea devine atunci un mod participativ de a înţelege. Ca sӑ mӑ refer la dimensiunea practicӑ a tӑcerii, ea permite de exemplu filtrarea preopinenţilor. În mod ciudat, prezenţa discursivӑ a celor care nu au în esenţӑ mai nimic de spus are nevoie neapӑrat de un oponent. Pe astfel de indivizi tӑcerea îi inhibӑ şi îi izoleazӑ. Și atunci se pot distinge ceilalţi, cei capabili sӑ vorbeascӑ (şi) consistent. Când cineva dintre aceştia vorbeşte şi ai înţelepciunea de a-i asculta, începi sӑ observi cӑ fiecare cuvânt este însoţit de o intonaţie anume, de o privire sau de o ocheadӑ, de câte un surâs, de o mişcare a mâinii, de o ridicare din umeri şamd. Dialogul nu se mai poartӑ doar la nivelul sunetelor scoase de aparatul fonator. Privind şi simţind, cuvintele capӑtӑ de multe ori sensuri mai pline decât cel prim al sonoritӑţii lor şi încep a vorbi, pe lângӑ subiectul discuţiei, şi despre altceva. Nu mai auzi doar simple cuvinte, ci începi sӑ cuprinzi omul care le pronunţӑ. Nu mai asculţi nişte aliteraţii, ci, mai mult decât atât, te apropii de idee şi de înţelegerea ei.

Eu cred cӑ, aşa rar cum s-o întâmpla, totuşi existӑ suficiente semne care sӑ dezvӑluie persoana care ştie sӑ converseze inspirat, sӑ bine-dialogheze. Cuvintele nu vin de la sine, frazele nu sunt neapӑrat coerente, ba dimpotrivӑ. Un om care vorbeşte despre ceva ce nu îi este indiferent, va fi cu atât mai incoerent cu cât mintea se adânceşte mai mult ori cu cât subiectul îi este mai intim. Va avea ezitӑri, va reveni asupra unor formulӑri, îşi va cӑuta exprimӑrile cele mai potrivite. Nu îi va fi indiferent nici ce spune şi nici cum o spune. Cuvintele sale, chiar şi în scris, vor lӑsa deseori impresia unei neplӑcute inconsistenţe. Și-apoi, gândurile sunt de cele mai multe ori dificil de exprimat în sinea lor, adicӑ de adus din abisurile lor intime în spaţiul imperfect al cuvântului. Esenţa unei idei intime va rӑmâne mereu incomplet verbalizatӑ. Cu atât mai mult este de apreciat cel care, din prietenie, din respect sau chiar din iubire pentru celӑlalt, se nevoieşte spre a se face înţeles. Cum atunci sӑ nu te strӑduieşti la rândul tӑu în a-l asculta?

Dialogul dintre doi oameni dispuşi sӑ se asculte este mai mereu format dintr-un amalgam de întâlniri, în care își dau întâlnire replica scurtӑ, minute întregi discursive, întrebarea promptӑ, tӑceri împreunӑ, zâmbete şi tristeţi, priviri, gesturi, îmbrӑţişӑri fie şi aparente, de toate. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul dialogului minor. A vorbi în paralel cu altul este echivalent cu a dori sӑ vorbeşti de unul singur. Cuvintele ar putea spune uneori ceva despre omul din spatele lor; poate cӑ în acest moment o fac sau nu, dar cum putem şti dacӑ nu ascultӑm? Ori, a sta în faţa cuiva (a sta cu faţa cӑtre cineva este o deschidere) şi a flecӑri din plӑcerea psihanalizabilӑ de a te auzi vorbind, este echivalent cu a-l anula pe celӑlalt într-un mod brutal. Înseamnӑ a-i refuza cea mai simplӑ şi manifestӑ formӑ de a-şi face şi el simţitӑ prezenţa: sӑ fie ascultat atunci când are ceva de spus.

 

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Taci tu, să spun eu!&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s