„Mӑ-nţelegi?”

Nu eram eu cel care sӑ fie o excepţie notabilӑ printre colegi. Ne aflam cu toţii la vârsta la care ne lӑsam atraşi, ca atâția alţii înaintea noastrӑ, de exotismul ideilor psihanalizei. Dacӑ colegii o pӑrӑsiserӑ totuşi repede, eu unul citisem cu o paginӑ mai mult decât ei, însӑ nu reuşisem sӑ trec nicicum peste extinderea ideii de libidou la copii. Ar fi trebuit poate sӑ îmi spun ca Freud o fi ales termenul cu pricina independent de conotaţii, fiind, sӑ zicem, cea mai la îndemânӑ expresie de la momentul respectiv. Cӑ, aşa nepotrivit cum o fi sunat profanilor, maestrul ne invita sӑ ne concentrӑm mai degrabӑ pe referinţele la procesele psihice „nevinovate”, de s-o putea numi astfel complexul lui Oedip. Eu însӑ, cu imaginea cohortei de copii şi nepoţi ce urmau sӑ vinӑ, mӑ simţeam dator sӑ caut o explicaţie. Ori, negӑsind nimic acceptabil, am ales sӑ opun o atitudine sӑnӑtoasӑ de veritabil ţӑran român, care se ţine bӑţos în faţa unor bazaconii intelectualiste. În fine, momentul s-a pierdut şi referirile mult mai cuminţi ale lui Jung sau Adler, citite mai târziu tot sub formӑ de menţiuni facile, nu m-au mai gӑsit amorsat.

Am rӑmas totuşi cu interesul trezit pentru copii şi cu obişnuinţa de a privi spre ei fӑrӑ a le simplifica fiinţa. Aşa se face cӑ din primele zile dupӑ naşterea Mariei am avut impresia, nu ştiu cum sӑ mӑ exprim mai bine, cӑ aceasta este ceva mai mult decât strict fata mea. Am simţit mereu cӑ Dumnezeu mi-a încredinţat un copil cu suflet cu tot, pentru a avea grijӑ de el un anume timp nedefinit. Aşa am înţeles cӑ momentul în care se şi asumӑ o astfel de poziţie reprezintӑ începutul unei adevӑrate metanoia a propriei vieţi.

Sӑ fii rӑspunzӑtor de creşterea unei fiinţe, legatӑ indisolubil dar nu şi creatӑ de tine, şi sӑ o faci pânӑ în clipa în care vei fi întrebat de „sӑnӑtatea” ei (şi a ta), nu mai pare a fi acelaşi lucru cu a trӑi în lejeritatea iresponsabilӑ a unor alegeri de genul „este copilul meu, eu l-am fӑcut, eu îl omor”. A face un modus vivendi din ultima afirmaţie, oricât de comod ar fi, nu mai poate fi o opţiune. În fine, nu numai prin comoditate se justificӑ astfel de abordӑri. Suntem deseori prea obosiţi, prea nervoşi, prea ocupaţi, deprimaţi sau angoasaţi, ori şi mai des, sӑ îmi fie iertat, prea înguşti pentru a mai ţine cont de faptul cӑ cel asupra cӑruia ne descӑrcӑm nevrozele este o fiinţӑ, ruptӑ din noi, dar totuşi independentӑ existenţial. Cӑ trӑieşte o viaţӑ interioarӑ proprie (în singurӑtatea sinei sale), cӑ gândeşte, se bucurӑ sau suferӑ şi cӑ o face, ca oricare altul dintre noi, în fiecare clipӑ a zilei, deci şi în momentele în care scapӑ atenţiei noastre sau în care îl privim convenabil cu ochii închişi.

Pӑrinţii își justificӑ supracontrolul asupra vieţii copiilor îndeosebi prin faptul cӑ fac o mulţime de sacrificii pentru ei. Desigur, fiecare va susţine cӑ nu aşteaptӑ laude pentru propriile acte. Pe de altӑ parte, copiii percep sacrificiile pӑrinţilor ca fiind absolut fireşti, pentru cӑ altӑ viaţӑ în afara acesteia ei nu cunosc. Și exact aici loveşte abil demonul interior. Îndreptӑţirea pӑrintelui, realӑ şi inconştientӑ, de a-şi dori sӑ-i fie apreciate feluritele eforturi şi renunţӑri se întâlneşte cu modul natural în care sunt ele primite de cӑtre propriul copil. De aceea în interiorul multor pӑrinţi existӑ o tensiune continuӑ. Un pӑrinte simte uneori nevoia sӑ i se arate cӑ sacrificiile sale nu sunt în van, cӑ nu sunt desconsiderate, ci apreciate cel puţin atât de mult pe cât sunt percepute în interior. Uneori acest lucru devine atât de important încât înlocuieşte orice alt sentiment. Și din acel moment sacrificiul, fӑcut iniţial din afecţiune, se perverteşte total. Gândul meu nu se mai îndreaptӑ cӑtre persoana copilului meu, ci cӑtre persoana „copilul meu”. Nu mӑ mai gândesc la nevoile sale reale, intime (iar forma înaltӑ de iubire este atunci când gândeşti gândurile celuilalt sau simţi simţirile lui), ci la imaginea mea despre ele, imagine care s-ar putea sau nu sӑ fie cea mai adecvatӑ, dar în mod cert este cea mai convenabilӑ pentru mine. Este singurul mod posibil pe care îl vӑd în acea clipӑ pentru a-mi fi recunoscute meritele, cӑci am nevoie sӑ îmi fie recunoscute.

Și de la un punct încolo, adicӑ din acel moment în care decid sӑ nu mai ţin cont de ceea ce trӑieşte copilul în intimitatea sufletului sӑu, acolo unde fiecare este deseori singur cu sine, îmi pierd şi rӑbdarea de cӑuta sӑ înţeleg, eventual oferindu-mi şansa unei discuţii. O discuţie este prin excelenţӑ participativӑ; vorbesc şi ascult în mod alternativ. De obicei aleg sӑ o fac cu cei egali mie. Și de asemenea are ca punct de pornire şi cultivӑ dubiul, spre deosebire de siguranţa deţinerii de adevӑruri manifestatӑ prin monologuri. În schimb, în relaţia cu proprii copii se vorbeşte doar, fӑrӑ a se mai asculta prea mult. Se formuleazӑ comunicate imperative al cӑror rol este de a fi urmate întocmai; spre binele copiilor, se înţelege. Iar nimeni nu paveazӑ vieţile cu mai bune intenţii decât pӑrinţii.

Faptul acesta simplu, cӑ un copil este o altӑ fiinţӑ, cu corp, suflet şi viaţӑ interioarӑ proprii, toate incredibil de fragile şi niciunele avându-şi originea în noi, dar pentru care suntem responsabili în întregul lor, este ceea ce ne scapӑ şi ar fi extraordinar dacӑ ar exista curajul de a-l accepta ca fiind ceva cât se poate de evident.

Pentru mine, o astfel de înţelegere a relaţiei pӑrinte-copil s-a dovedit a fi o sursӑ de bucurii greu de imaginat în alte vremi. Sub ochii mei am vӑzut cum se nasc în ea gânduri şi senzaţii pe care uneori, dintr-un motiv sau altul, nu le exprima în sfera vizibilului. Am fost lângӑ ea, fӑrӑ a-i fi mereu alӑturi, când a învӑţat ori a înţeles de-a lungul timpului tot felul de lucruri, ori când a suferit chinuindu-se sӑ o facӑ, conştientizându-şi limitele de copil. Cӑci, din acest punct de vedere, copii sunt asemenea bӑtrânilor, având un spirit sensibil mai dezvoltat decât ceea ce au la dispoziţie din punct de vedere fizic sau mental.

Numai cӑ de ea nu am avut mereu grijӑ cu aceastӑ imagine în minte. I-am fost în dese rânduri mai mult paznic decât tatӑ. Nu i-am vorbit de fiecare datӑ echilibrat, ba chiar am ridicat vocea de nepermis de multe ori, privind, fӑrӑ sӑ vӑd pe moment, cum îmi îndurӑ ieşirile. Mӑrturisesc cӑ, într-o vreme de acum apusӑ, au existat şi ocazionale admonestӑri fizice, fӑrӑ ca ele sӑ fi fost neapӑrat ultimele metode coercitive posibile. Cӑ tot îmi plac truismele, este mai uşor sӑ crezi în unele lucruri şi mai greu sӑ le faci. Însӑ ştiindu-le şi amintindu-mi-le când şi când, am ajuns sӑ o respect ca pe o fiinţӑ asemenea mie încӑ de la o vârstӑ fragedӑ, în timp ce, în egalӑ mӑsurӑ, am continuat sӑ o consider copilul meu în sens ierarhic parental. Vorba, tonul, mângâierile, râsul au fost între noi altele decât dacӑ aş fi vӑzut-o fiind doar cea asupra cӑrui destin eu, pӑrintele-suveran, eram chemat sӑ hotӑrӑsc.

Privind la ea în multe privinţe cu inima deschisӑ ca spre un egal întru fiinţӑ, nu am mai avut nici-o oprelişte în a reînvӑţa o mulţime de lucruri pierdute prin amintiri. Cum ar fi cӑ muzica poate fi fredonatӑ neapӑrat în public, ținând degetele rӑsfirate în sus şi rotind ritmic încheietura (cumva mişcarea prin care sugerezi „ţicneala” cuiva). Cӑ spuma din paharul cu bere se poate lua mai uşor cu mâna fӑcutӑ cӑuş. Cӑ pliciul de muşte ar fi trebuit sӑ se numeascӑ mult mai inspirat pac-bâz. Cӑ dacӑ eşti pocnit în stomac în timpul somnului este un prilej de a te trezi zâmbind recunoscӑtor. Cӑ supӑrarea nu se ţine. Și cӑ întotdeauna este timp de râs şi de joacӑ.

Și, deşi nu era obligatoriu sӑ se întâmple astfel, ea mi-a rӑspuns.

Ma-ntelegi

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s