Un mod de a fi în eroare

De am fi cu toţii în realitate asa cum ne vedem noi înşine, iar persoana aceasta ar fi cea pe care am trimite-o în lume sӑ relaţioneze cu ceilalţi, am sfârşi probabil cu desӑvârşire singuri. S-ar umple lumea de oameni excepţionali, asiduu şlefuiţi de vreo mânӑ brâncuşianӑ, menitӑ sӑ îndepӑrteze mӑcar de la suprafaţӑ orice imperfecţiune. Ne-am aşeza marmura în faţa celuilalt, lăsându-ne spre contemplare superbia spiritului şi fiinţa extraordinarӑ. Doar cӑ, în realitate, nu ar avea cine sӑ o facӑ, deoarece exact aceleaşi vanitӑţi şi aşteptӑri egotice s-ar gӑsi de partea cealaltă a punţii.

Pare cӑ totuşi facem şi ceva cum trebuie, de reuşim cumva sӑ ne arӑtӑm celorlalţi în forma noastrӑ nedeplinӑ. Ba chiar ne mai şi simţim uneori astfel. Și ce bine este cӑ se întâmplӑ aşa! Cӑci tocmai recunoscând în noi un sentiment de fireascӑ modestie (de nu de neumilӑ smerenie) ne oferim nouӑ înşine o şansӑ la afecţiunea altora. Rӑsplata pregӑtitӑ în astfel de alegeri nu se lasӑ mai niciodatӑ aşteptatӑ. Ne trezim cӑ sublimӑm câteva trăiri altfel mundane, ori căutӑm în celӑlalt trăsături nobile, despre care înţelegem ca nouă ne lipsesc. Pricepem apoi cӑ simplul fapt cӑ ne ducem întrebӑrile în ţinuturi strӑine de noi începe treptat-treptat sӑ ajute propria fiinţӑ sӑ creascӑ.

Și care ar fi primul pas către a fi, foarte ocazional, în acea stare de cӑutare întru perfecţiune, alta decât coborârea vanitoasӑ în sine? Cel mai simplu şi onest lucru cu putinţӑ şi cel mai greu de fӑcut în acelaşi timp: sӑ recunoaştem cӑ, nefiind perfecţi, obişnuim sӑ greşim. Și nu când ni se pare convenabil sӑ o facem, ci începând de la cele mai mӑrunte lucruri. Un exemplu posibil este atunci când ni se face o observaţie. Cӑci surpriza care însoţeşte o atenţionare neanticipatӑ ne face sӑ o întâmpinӑm instinctiv cu iritare şi sӑ o respingem de cele mai multe ori în chip agresiv. La urma urmei n-om fi desӑvârşiţi, poate. Dar de aici şi pânӑ la a ni se arӑta de cӑtre alţii propriile defecte şi de a ni se cere sӑ achiesӑm la mesajul respectiv, oricât de delicat şi bine intenţionat ar fi el formulat, e o cale lungӑ şi întortocheatӑ. Și nu ne convine sӑ o parcurgem sub niciun chip, sau, în fine, nu sub privirea altora.

Nicicând nu se poate observa mai bine îndărătnicia aceasta decât în timpul copilăriei. Deşi eu, personal, am deseori impresia cӑ un copil pare mai rezonabil decât un adult în chestiuni asemӑnӑtoare. La urma urmei este obişnuit sӑ primească observaţii şi le acceptӑ în general pe toate ca fiind lucruri cât se poate de fireşti. În general spun, fӑrӑ a exclude de asemeni comunele momente de revoltӑ specifice vârstei. Copilul se potriveşte totuşi bine pe rolul sӑu, înţelege cӑ poate greşi, acceptӑ sӑ fie atenţionat şi, uneori, doreşte sӑ se corecteze. Ceea ce este un mod de a descrie rezonabilul.

Mai greu de acceptat pentru un copil este însă excesul de observaţii. Este momentul în care reacția sa la ceea ce percepe ca fiind o nemeritatӑ umilinţӑ, se apropie ca vehemenţӑ de cea a adultului şi o şi depӑşeşte uneori. Excesul adultului (în definitiv o lipsӑ a echilibrului) poate fi însoţit de alegerea unor momente nepotrivite pentru câte o remarcӑ, a unor cuvinte nelalocul lor, ori a unui ton prea aspru. Un prim postulat ar spune cӑ orice observaţie se petrece în doi, cӑ are în ea ceva din firea (sau caracterul, experienţele, starea etc) celui care o face. Apoi, a fi capabil sӑ separi dojana de reproş înseamnӑ a cunoaşte diferenţa dintre afecţiune şi nevrozӑ. Dojana se face din dragoste, rӑnitӑ, dacӑ vreţi, pe când reproşul este, de regulӑ, egolatru şi defulator. A dojeni este însoţit mai mereu de o formӑ de mângâiere, în timp ce orice reproş “cautӑ pricinӑ”. Deosebitӑ este şi mişcarea în spaţiul dintre cei doi subiecţi, cӑci dojana implicӑ o apropiere, la propriu, spre cel dojenit, pe când orice reproş este distant şi depӑrteazӑ.  De fapt, ceea ce scriu acum este un mod de a filozofa inutil şi prosteşte (tocmai mi-am adresat un reproş), cӑci lucrurile îmi par a avea o utilitate pur pragmaticӑ, dacӑ pot spune astfel. În relaţia cu copilul sau cu oricine altcineva, pierderea moderaţiei şi a momentului potrivit face ca fiecare act de corectare sӑ devinӑ nul înainte de a avea şansa de a-și produce efectele. Este un mod autodistructiv de a dori sӑ rezolvi problemele celuilalt, pentru cӑ nu are şi nu poate avea nicicum efectele dorite. Te sabotezi pur şi simplu de unul singur.

… a fi în doi este o probӑ de înţelepciune practicӑ, dragul meu…

 

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Un mod de a fi în eroare&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s