Învӑţare prin ratare

Era copil încӑ. Nimeni nu i-ar fi putut cere sӑ înţeleagӑ astfel de lucruri, cu atât mai puţin vreun adult care nu le pricepe el însuşi. Cert era cӑ le simţea totuşi cumva, în felul sӑu propriu. Când tatăl sӑu îi mai atrăgea atenţia la o boacӑnӑ sau alta, se ruşina atunci pe loc şi pricepea cӑ greşea. Încerca apoi sӑ se corecteze şi o fӑcea cu bune intenţii, fie şi numai în acea singurӑ datӑ. Praf şi pulbere se alegea însӑ de cuvintele părintelui sӑu atunci când vocea acestuia era ridicatӑ ori iritatӑ, sau, şi mai bizar, când tatăl alegea sӑ povestească în public despre nӑzbâtiile sale cu el de mânӑ, cu el de faţӑ. Descoperirea în faţa unor străini a faptelor sale (despre care se lӑsa sӑ se înţeleagӑ cӑ sunt recurente) îl încrâncenau în loc sӑ îl înveţe firescul acceptării propriilor erori. Nici pӑrintelui nu îi era uşor şi, probabil, pentru el frustarea era mai teribilӑ, vӑzând ce puţin efect aveau fiecare din încercӑrile sale.

Tot înmulţindu-se astfel de situaţii, într-o bunӑ zi băiatul decise sӑ îi arate părintelui sӑu cât de mult greşeşte sӑ îl considere un zӑpӑcit, un încurcӑ-lume. Fusese atenţionat recent, sau cel puţin asta îl rӑnise mai abitir pe atunci, cu privire la modul imprudent în care își cheltuia banii personali. La zece ani ar fi putut sӑ dea dovadӑ de ceva mai multӑ chibzuinţӑ şi sӑ nu își mai arunce puţinele economii pe aceleaşi bomboane de proastӑ calitate, sau pe câte o minge „de treize’ș’cinci”, balon rar rotund, pe care îl împӑrţea cu alţi vecini de vârsta sa timp de cel mult o sӑptӑmânӑ, pânӑ când îl spӑrgeau de atâta utilizare împreunӑ. Cuvintele îl dureau, nu pentru cӑ nu le-ar fi ştiut adevărate, dar ceva anume, tonul folosit cel mai probabil, îl percepea ca extrem de umilitor şi nu îi dădea posibilitatea psihicӑ de a accepta adevărul ca atare şi de a se corecta.

Decise, spuneam, într-o zi cӑ va arӑta el cât de grijiiliu şi de altruist poate sӑ fie cu banii sӑi. Se hotӑrî sӑ cumpere ceva pentru casӑ, ceva de mâncare de exemplu. Ieşi hotӑrât din casӑ având în buzunar toţi banii lui, o bancnotӑ de zece lei numai, şi se îndreptӑ spre alimentara de vizavi. Înăuntrul acelui spaţiu aproape străin dӑdu peste rafturile goale. Plecӑ dezamăgit şi derutat de aceastӑ înfrângere nescontatӑ, neştiind cum să procedeze mai departe. Brusc își aminti cӑ la prima intersecţie se mai afla o altӑ alimentarӑ. O vedea deseori din tramvai, atunci când mergeau cu toţii spre centrul orașului. Nu mai ştia exact: sӑ fi fost douӑ sau trei staţii de mers de acasӑ? În fine, nu avea importanţӑ. Va sta în faţӑ şi va privi atent pe geam, în partea stângă, iar când va zӑri alimentara, va coborî din tramvai.

Planul fiind deci perfectat, porni rӑzbunӑtor în expediţie. Înainte ca tramvaiul sӑ oprească la a doua staţie, văzu magazinul pe geam şi se grӑbi spre uși. Tocmai la timp, cӑci observӑ cum pe lângă el urcarӑ sus trei controlori. Gândul cӑ ar fi putut fi prins fӑrӑ bilet îl îngheţӑ pe moment. Se dezmetici totuşi şi traversӑ bulevardul cu atenţie crescândă de pe acum.

În cea de-a doua alimentară, superior aprovizionatӑ faţӑ de cea precedentӑ, descoperi conserve şi borcane, plus nişte oase de porc aruncate pe o tejghea. Îşi dădu dintr-o datӑ seama cӑ, de fapt, nu are prea multe opţiuni cu puţinii sӑi bani. Se opri în cele din urmӑ la un borcan de mazӑre. Acasӑ, atunci când se desfacea un astfel de borcan, gusta şi el câteva boabe, care îi plӑceau aşa puţin sӑrate. Borcanul costa opt lei şi nouӑzeci de bani. Întinse banii vânzӑtoarei care, scoasӑ din apatia comunӑ vremurilor şi meseriei sale şi amuzatӑ de siguranța (de lipsa totalӑ a ei, mai precis) cu care făcuse comanda, îi puse borcănelul într-o punguţӑ firavӑ de plastic şi îi înmânӑ restul pânӑ la ultimul bănuț. Băiatul ieşi victorios afarӑ.

Traversӑ înapoi spre staţia de tramvai, mândru nevoie mare de reuşita sa. Lui singur îi venise ideea generoasӑ de a cumpӑra ceva pentru casӑ din banii sӑi, singur ajunsese atât de departe pânӑ la aceastӑ alimentarӑ şi tot singur alesese borcanul cu mazăre, pe care îl ducea acum spre casӑ legănându-l în punguţa lui. În stația de tramvai își aduse aminte de cei trei controlori şi îi pieri curajul de a mai cӑlӑtori fӑrӑ bilet. Se hotărî fӑrӑ ezitare sӑ se întoarcă pe jos acasӑ. Dupӑ atâtea realizări într-o singurӑ zi, drumul în linie dreaptӑ pânӑ la blocul sӑu părea o joacӑ de copii. Erau nişte clipe când se simţea un pic altfel, nici el nu ştia prea bine cum. Aşa, mai matur.

Trecu pe trotuarul opus şi în clipa în care fӑcu primul pas, punguţa se rupse, iar borcanul se izbi de asfalt fӑcându-se cioburi în faţa ochilor sӑi.

Rӑmase preţ de câteva clipe lungi cu ochii aţintiţi la mazӑrea împrӑştiatӑ primprejur. Îi trecu mai întâi prin minte un gând ridicol, cӑ cineva s-ar putea sӑ îi cearӑ sӑ cureţe acea mizerie de pe trotuar, iar el nu ar fi avut nicio idee cum sӑ o facӑ. Ce rapidӑ fusese trecerea de la satisfacţia infatuatӑ a acţiunilor sale, la umilinţa şi degringolada interioarӑ pe care o simţea acum. Nu îi veni sӑ plângӑ de ciudӑ (se mândri o vreme cu acest lucru), dar în fond nu avea mare importanţӑ. Nu mai avea altceva de fӑcut decât sӑ se întoarcă, pe jos, acasӑ. Se gândea cătrănit cӑ rӑmӑsese şi fӑrӑ cei zece lei, şi fӑrӑ ceva cumpӑrat în locul lor, şi fӑrӑ nicio urmӑ din propria mândrie.

Un bărbat cam de vârsta tatălui sӑu se apropie atunci de el şi îl întrebӑ dacӑ ceea ce este împrӑştiat pe jos este borcanul sӑu. Cu vocea gâtuitӑ şi fӑrӑ sӑ-l priveascӑ spuse cӑ da, voise sӑ îl ducӑ acasӑ. „Mӑi, bӑiete”, zise bărbatul, „o sӑ te certe pӑrinţii acasӑ, aşa este?”. Apoi, îi strecurӑ în mânӑ o hârtie de zece lei şi plecӑ mai departe.

Nu fu în stare sӑ articuleze niciun sunet, niciun „mulţumesc”, nimic. Doar privea în mâna sa banii pe care îi crezuse definitiv pierduţi adineaori. Era bulversat mai ales de faptul cӑ primise înapoi exact suma pierdutӑ. Abia acum înţelese cât de mult greşise plӑnuind sӑ îi dea propriului tatӑ peste nas, cum fusese pedepsit pentru asta şi cum, în mod neaşteptat, tocmai fusese iertat (şi, iatӑ, pe deplin!). Era numai un copil aflat la poarta vieţii şi totuşi auzea în sinea lui clar şi rӑspicat adevărul acestor gânduri.

Bӑgӑ banii în buzunar, traversӑ iarӑşi înapoi spre alimentarӑ şi cumpără un alt borcan de mazăre. Cu atâta timp deschis în faţӑ, își permitea sӑ ignore vocile sale interioare.

Invatare prin ratare

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s