Unul şi Una

Sӑ ne imaginăm pentru o clipӑ cӑ un grup de cercetători ar da unor maimuțe un obiect al omului, o telecomandӑ de televizor de exemplu. Ce vor face cu ea, ce folosinţӑ particularӑ vor gӑsi pentru obiectul necunoscut? Însuşi faptul cӑ gӑsim cât se poate de firesc sӑ ne punem o astfel de întrebare este cumva edificator. Cӑci, în acelaşi timp, ştim şi nu ştim ce se poate întâmpla. Mai precis, ştim douӑ lucruri ante-experimental: cӑ maimuţele nu o vor folosi ca pe o telecomandӑ, dar cӑ, totuşi, îi vor gӑsi o întrebuinţare. Mie, de exemplu, gândirea stereotipicӑ îmi spune cӑ vor încerca sӑ spargӑ cu ajutorul ei coaja tare a fructelor pe care le primesc. Îmi pot chiar imagina cӑ dumnealor vor sta de vorbӑ între ele, în limbajul lor maimuțărit, desigur, despre cum ar fi trebuit sӑ fi fost construit de la bun început ciudatul obiect, pentru a fi putut servi mai bine scopului dat de ele. Prin urmare, își vor petrece timpul criticându-i alcătuirea, forma, gustul, consistenţa şi inutilele butoane, ca nefiind deloc în corcondanţӑ cu întrebuinţarea curentӑ. Care, în mintea lor, este cea optimӑ. Vor vorbi, precum oamenii, despre valoarea obiectului respectiv în funcţie de cât de util le apare lor aici şi acum.

Cercetătorii vor fi fascinați, sunt convins, de inventivitatea tovarӑşelor de existenţӑ, de „umanul” din ele, şi se vor minuna cu atât mai abitir cu cât sunt mai britanici. Eu, nefiind nici om de ştiinţӑ şi nici anglo-saxon, îmi permit sӑ am alte păreri, mai potrivite spaţiului de culturӑ autohton. Și poate mai universal valabile, inclusiv istoric vorbind, sau cel puţin aşa mӑ face sӑ cred micul orgoliu.

A aduce vorba despre cӑsӑtorie şi familie pornind de la aceastӑ experienţӑ imaginatӑ este un act riscant. Recunosc, comparaţia este ciudatӑ şi are tușe cam grosiere. Se vede treaba cӑ nu îmi este uşor sӑ fac comparaţii bune. Dacӑ ar fi sӑ rezum totuşi, îmi pare cӑ ne aflӑm deseori în viaţӑ asemenea unor bipede, care nu ştiu ce sӑ facă cu lucrurile pe care le primesc, dar cărora simt totuşi o nevoie nenumitӑ şi imperioasă de a le da o folosinţӑ ori un sens. Doar cӑ ulterior dumnealor judecӑ necesitatea fiecӑrui obiect în contextul nou creat. Ori, cum este puţin probabil sӑ îi fie aflatӑ o întrebuințare cel puţin la fel de potrivitӑ cu cea pentru care a fost nӑscocit şi care este ignoratӑ din start, se ajunge repede la concluzia lipsei lui de utilitate. Apoi, în consecinţӑ, la declararea lui ca fiind depӑşit de vremuri şi la necesitatea transformării lui în altceva, mai pe potriva timpului, sărăciei existenţiale şi tabieturilor cotidiene. Este o simplӑ înlӑnţuire de observaţii şi nu cred cӑ ar trebui sӑ mire. Doar nu o sӑ pretindem noi massei sӑ își asume consecinţele devastatoare ale propriilor alegeri lipsite de întelepciune sau de bun-simţ elementar.

Suntem noi convinşi cӑ ştim ce înseamnӑ cӑsӑtoria sau familia? Ori am uitat sensurile ei prime şi, tocmai pentru cӑ sunt prime, totodată esenţiale? Ne-am strӑduit noi a ni le reaminti ori a le învӑţa, sau de fapt, din proastӑ comoditate, le reinventam pe parcurs şi le reașezăm în matcă nouă, sӑrӑcitӑ de sensuri? Înțelegem fiecare din noi miracolul prezent în mod continuu între doi oameni însoţiţi întru căsătorie, mai suntem dispuşi sӑ ne mirӑm cu nemӑsurӑ de tainele din mijlocul unei familii? Luptӑm pentru ele cu îndârjire şi, la necaz, cu disperare fără de speranţӑ? Ce bine ar fi sӑ fie aşa.

Unul si Una

*

Am citit undeva (la Eliade, dar s-ar putea sӑ mӑ înşel) un comentariu despre momentele de început ale formӑrii cetății. În esenţӑ, autorul spunea următoarele: omul acelor vremuri era cu desӑvârşire supus naturii, deoarece trăia practic din şi la mila ei. În acele protosocietӑţi de atunci, fie cӑ omul era vânător, fie cӑ descoperea beneficiile agriculturii, felul în care trăia era unul „natural”, fiind la propriu în mijlocul naturii. Nu avea importanţӑ cӑ își construia adăposturi, sau cӑ era înconjurat de semenii sӑi. Privită în ansamblu, fiecare aşezare, în sens larg, era încadratӑ în spaţiul geografic local, aparţinea mediului înconjurător. Dependenţa de naturӑ a omului era totalӑ, prin urmare nici vorbӑ de a o stăpâni cu adevӑrat.

Ori atunci ceva miraculos s-a întâmplat (şi poate că aceasta ar fi o altӑ bunӑ temӑ de reflecţie pentru cei care vӑd omul doar un alt animal pe planeta omonimӑ). Oamenii au întors spatele naturii şi au îngrădit (au înzidit) spaţiul lor vital. Pӑrӑsind temporar mediul înconjurător, au creat un mediu „înconjurat”, numai al lor, specific uman. Au ridicat cetatea, s-au separat cu zid şi şanţ de naturӑ, pentru ca, oameni întregi devenind, sӑ poatӑ apӑrea în faţa ei drept creatori, adicӑ drept egali, şi, deci, sӑ poatӑ pretinde a o domina. Ca parte a mediului, omul rămânea indisolubil sub naturӑ. Opunându-i ceva prin excelenţӑ uman, își câştiga libertatea.

Iar aceastӑ perspectivӑ poate explica şi ideea de familie ca celulӑ a societӑţii. A fi cu adevӑrat om şi a te afirma în toatӑ libertatea ta este ceea ce simte fiecare din noi ca destin personal. Doar că în societate aceasta nu se poate atinge ca individ (excluzând cazurile extreme). Când spunem cӑ societatea este formatӑ din indivizi, ne gândim deseori la ea ca la un fel de suprastructurӑ care conţine individul şi, deci, îl stӑpâneşte. Ca individ poţi obtine varii succese, te poţi simţi uneori fericit, însӑ siguranţa unui mediu în care sӑ creşti ca fiinţӑ este cu totul altceva. Individualul unui singur individ nu se poate opune naturii massei pentru a-şi afirma libertatea, însӑ individualul familiei da. Și o poate face cu succes, în chip „natural”.

Puținӑtatea numericӑ a unei familii nu trebuie sӑ ducӑ pe nimeni în eroare, nici aparenta ei fragilitate. Un bărbat, o femeie, câțiva copii – iata un microcosmos complet, suficient de bogat încât sӑ replice şi sӑ susțină lumea. Cӑci acestea douӑ sunt dintre cele mai semnificative trăsături fundamentale ale familiei. Primul, că este o replicӑ în spaţiu restrâns a lumii; că tot ce se întâmplӑ cu adevӑrat important în lume (iubire, deznӑdejde, viaţӑ, moarte, fericire, civilizare, libertate etc) se întâmplӑ în primul rând în cadrul familiei; cӑ în familie înveţi cum sӑ trӑieşti în lume sau, eventual, cum sӑ te fereşti de lume; cӑ lumea poate pӑrea suportabilӑ sau chiar apropiatӑ doar în mӑsura în care în familie ai un cămin; cӑ traiul în familie îți testeazӑ caracterul şi îți oferӑ cadrul unei desӑvârşiri morale; cӑ punerea în ordine a lumii prin variile litere ale legii se poate învӑţa mai întâi din blândeţea nu mai puţin imperativӑ a lui „se cade” şi „nu se cade”; cӑ, în fine, în familie te poţi mişca asimptotic în preajma trӑirilor de grad înalt. A doua trӑsӑturӑ este cea a completitudinii alcătuirii sale, care, în forma aceasta, consacrată de la începuturi, umple ființa. Aici nu este vorba de convenţii sociale prost înţelese ori reinterpretabile modern, ci de realitӑţi imuabile, e drept de o oarecare subtilitate. Destul sӑ spun (sӑ observ) cӑ atunci când oricare parte a triadei bӑrbat-femeie-copil absenteazӑ, în orice fel, cei rӑmaşi percep lipsa respectivӑ ca fiind realӑ, cӑ se resimte ca o amputare.

*

De la începuturi… Adam este însӑşi definiţia superbiei, nu existӑ în istorie personaj ca el. Fusese ales de Creatorul lui sӑ stăpânească lumea, sӑ pună nume tuturor celor din jur (adică să le hotӑrascӑ el în lume, sӑ le aşeze în firea lor) şi sӑ păzească Grӑdina Raiului. Mă întreb şi eu citând fӑrӑ jenӑ din Buga: sӑ o păzească de cine? Nu era el unic şi nu se afla în sânul celui mai sigur loc posibil? Se vede treaba cӑ avea de strӑjuit nu atât o grӑdinӑ exterioarӑ. Probabil cӑ avea a o păzi de el însuşi, de chiar singurӑtatea lui şi de lucifericul ce îl putea aduce aceasta. Nu era bine sӑ fie Adam singur şi nici ajutor pe potrivӑ nu se gӑsea pentru el; nu ajutor în sens de secund, ci de sprijin activ. Eva aducea nu atât ideea de cuplu, cât atribute anume, care la Adam, dacӑ nu lipseau de-a binelea, existau numai cu măsură (mila sau iubirea, de exemplu). Doar alӑturi de ea, bărbat şi femeie, împrumutând amândoi ceea ce lipsea fundamental fiecӑruia, învățând sӑ primească, sӑ se bazeze unul pe altul, pe altceva, recunoscându-şi hotarele, învățând sӑ se îngrijeascӑ de celӑlalt, sӑ îl iubească şi nu sӑ îl stӑpâneascӑ, sӑ îl îndure, numai astfel puteau „creşte şi se înmulți”. Chiar şi dupӑ ce au fost izgoniți din Rai; şi unde? În lume. Chiar şi decӑzuţi fiind din starea de bărbat şi femeie în cea de indivizi (Adam, Eva). Dar nu erau izgoniţi singuri, nu mai existau singurӑtӑţi solitare. Pe pӑmântul acesta devenit strӑin nu puteau fi suficienţi lor înșiși, dar alungarea le era mângâiatӑ. Fuseserӑ însoţiţi şi erau îndrumaţi, iar petrecerea lor prin viaţӑ tocmai fusese aşezatӑ dintru început împreunӑ. Lumea pornea a se umple cu oameni care, plecând în lume, aveau la ce sӑ se întoarcӑ.

 

Anunțuri

5 gânduri despre &8222;Unul şi Una&8221;

  1. George Edy 15 Martie 2016 / 20:24

    Familia creata si binecuvantata de Creator a fost alcatuita din”unul si una”.
    Astazi exista tendinta ca familia sa fie alcatuita din ” unul si unul” sau „una si una”, dar aceasta nu reprezinta modelul familiei edenice.

    Apreciază

    • mutareainplic 16 Martie 2016 / 0:19

      Bine ai venit, în primul rând.

      Spațiul blogurilor din ziua de azi este însă unul care, în principiu, nu admite luări de poziții în care se spun lucrurilor pe nume. Primum non supărare pe ceilalți, asta este motto-ul implicit al majorității dintre noi. „Dintre noi”, căci nici eu nu sunt mai breaz, în pofida unei poziții mai privilegiate în care mă aflu.

      Apreciat de 1 persoană

      • George Edy 16 Martie 2016 / 0:25

        Totusi uneori e nevoie sa se spuna lucrurilor pe nume

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s