Mama ei de…

Așa mă știi tu? Să bat câmpii, să mӑ port deplasat, să nu doresc să fiu teribil de precis în legătură cu chestiunile sensibile? Te rog să mă crezi, ӑsta este un subiect în care nu ți-ai dori să fii altfel decât cât se poate de clar. Că nu aș vrea să mă înțelegi greșit sau să îmi iasă vorbe. Ce vreau să îți spun este mult prea personal, într-atât încât ne poate afecta pe toți. Mai bine să vorbim rece și calculat. Ca niște șahiști, dacă vrei.

Stai deci jos și ascultă-mă puțin, te rog. O să fiu concis.

Serios, mai bine stai jos.

Tu știi foarte bine ce părere am eu despre ea. Știi că mereu am apreciat-o și asta dintr-o mulțime de motive. Și, printre ele, am unele pe care le pun în balanță atunci când prezența sa sau ceea ce face ori zice nu sunt chiar normale. Vreau să zic, desigur, care nu mi se par „mie” chiar normale. Mii de scuze. Poftim, te-ai și încruntat deja. Hai, măi, nu ai de ce.

Crede-mӑ, uite, nu am uitat niciodată cât de deschisă a fost față de mine, față de noi, începând cu primele noastre zile. Cum m-a primit în casa ei fără prea multe fasoane și cum m-a hrănit democratic. Chiar dacă în fond aveam de înfulecat sub amenințarea permanentă de a pleca de acolo cu mâncarea în buzunare. Sau cum a ajuns de s-a oferit amuzată să mă spele chiar ea pe cap în creierii Sălajului, la lighean, în mijloc de poiată, fără nicio urmă de reținere de a părea nu-știu-cum cuiva pe acolo. Puteam ghici cu ușurință ce fel de zi avusese până atunci după cum i se mișcau mâinile prin părul meu. Ori în câte feluri i-am jughinit pisica de-a lungul vremii. Ții minte când îi aruncam motanului dopuri de plastic de-a lungul holului? Săracul animal, nu se putea împotrivi deloc instinctelor. Se potolea din alergat numai când se izbea cu capul de ușa de la intrare și rămânea câteva clipe năucit din cauza loviturii. Dar ea nu se supăra, ci râdea alături de noi până nu mai puteam niciunul.

Iar energia cu care, și astăzi, se implică în toate cele să fie totul „cum trebuie”, mi s-a părut mereu incredibilă. Bine, faptul că tu îi semeni este la fel de haios doar până la un punct. Nici prin vacanțe nu îți găsești locul, de mă trezesc că, în loc să rămâi să lenevim împreună sau să îți vorbesc egotic despre gândurile care îmi trec prin minte, ca să nu trebuiască să le citești pe te miri unde, tu ajungi să strângi după mesele de prânz sau să dai cu mătura cot la cot cu proprietarii. Dar asta e altă poveste, știu, știu. Fapt e că ai impresia că împrăștierea ei în ăst mod este inepuizabilă. Chiar și Maria îmi zicea deunăzi același lucru.

Iar mâncarea pe care o face, Doamne! Trebuia să mă asculți și să o încurajăm să își facă bistrou. Fasole bătută ca a ei, cu sosul ăla de ceapă călită plutind în atât cât trebuie ulei, nu am mâncat niciodată nicăieri pe lumea asta. Și alături de mine pot certifica oricare din colegii tăi de pe la toate locurile de muncă pe unde ai fost. Sau sarmalele de Crăciun, ori salata de boeuf, ori ardeii copți! Sau ciorba de oase de porc, supa ei de pui cu tăiței! Dar pizza aia extraordinară! Dar plăcinta cu mere, dar prăjitura cu vișine de-ți vine să o mănânci cu ochii! Dar șnițelele, la care visam până și instalat la Figlmüller cu monstrul ăla de farfurie în față! Extraordinar ce poftă mi s-a făcut, nici nu mai pot să mă croncentez la vreau ce spun! Uită-te la mine în ce hal salivez, am tot nivelul palatin sub ape! Să o rogi ne-a-pă-rat să ne mai facă o pizza, că mor! Diseară!

Unde eram? A, da. Nici nu mai are sens să zic cât de mult ne-a ajutat de-a lungul timpului cu Maria…

Văz bine că te uiți cam suspicioasă la mine. În fine, cum vrei. Dar sper că realizezi că sunt foarte conștient de toate astea. Și sunt gata să accept multe din partea ei – nu totul, dar multe da. De fapt, recunosc că n-or fi chiar așa multe, dar sigur sunt destule. Câteva și tot destule ar fi, ha-ha. Chiar și faptul că ne aduce în casă câte un lucru de care avem nevoie sau doar crede ea astfel, ceea ce mi se pare uneori enervant și alteori înduioșător, dar pentru ea este un automatism de un firesc absolut. Doar un lucru însă – și aici vroiam să ajung, evident, nu pentru iritarea ta, doar că simt eu cӑ trebuie spus. Un singur lucru numai mi-aș dori să o rogi să nu ne mai aducă vreodată. Mi-e și jenă să pomenesc de el. Mă refer la… ceapă. Da, exact, asta am tot urmărit cu poliloghia asta. Te rog eu frumos să o rogi să nu ne mai aducă ceapă. Vin, busuioc, pesmet, toate sunt bine primite, dar fără ceapă, nici roșie, nici verde, nici altcum. Pentru că, uite de ce, nici nu poți să îți imaginezi ce stres a ajuns să îmi provoace leguma asta la masă. Mă frământ mereu: în ce fel m-aș putea referi la ea, cum i-aș putea zice? Ceapa mă-sii…?!

Anunțuri

Un gând despre &8222;Mama ei de…&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s