Toma

Dar „ei”, ei nu se îndoiau oare?!

Puține cuvinte au străbătut cum se cuvine timpul pânӑ la noi: întâlniri cu câțiva numai, neînchipuita lor bucurie, îndoiala unuia singur şi, mai apoi, încredințarea definitivӑ. Dar toate acestea nu s-au întâmplat pe fondul a nimic concret, într-un fel de eter nedesluşit. Contextul cuvintelor şi al faptelor, scena celor câteva personaje era totuşi enormӑ. Pentru cӑ litera nu a insistat îndeosebi asupra lor, a celorlalţi, nu înseamnӑ cӑ nu a existat printre ei toatӑ paleta de emoţii posibile: bucurie, disperare, mâhnirea cea mai înneguratӑ, apoi acea de nedescris fericire.

Ori în acest moment unul dintre ei vorbeşte rӑspicat despre îndoiala cea mai perfect umanӑ şi, prin urmare, cea mai de înțeles. Cu puține zile în urmӑ nu murise El, ci li se prӑbuşise lumea în care li se pӑruse cӑ se vor aşeza pe veci. Trecuseră demult Styx-ul, petrecuserӑ timpul de dincolo de disperare. Într-atât de veridic fusese totul, într-atât de onestӑ, de pline de umilinți, de durӑ, de „pe față” fusese moartea aşternutӑ ochilor lor, încât nici măcar mângâierea speranței nu o mai aveau. Dupӑ acele zile stătuseră cu toţii ascunşi, aproape neființând, în cel mai adânc iad posibil. Iar apoi bucuria revederii!

Mă întreb însӑ: când acela dintre ei a pronunțat răspicat îndoiala, nu cumva în acea clipӑ şi-au dat seama de existenţa şovӑielilor lor? Cӑci proteste nu prea se consemnează a fi fost. Nu cumva în acea clipӑ au realizat cu toţii cӑ poate moartea vӑzutӑ de ei înşişi (trӑitӑ, nu povestitӑ) nu ucisese doar certitudini în ei, ci până şi urmele de credinţӑ în imposibil, aşa de definitivă le apăruse a fi? Nu cumva aveau nevoie cu toții sӑ fie reîncredinţaţi, adicӑ încredinţaţi? În cele mai intime resorturi ale sufletului nu aşteptau de fapt cu toţii sӑ atingӑ, sӑ pună degetul, sӑ vadӑ şi sӑ simtӑ? Oare nu se deşteptase şi în ei neîncrederea cӑ, dupӑ câte vӑzuserӑ, credinţa le era slăbită şi aveau nevoie de, Doamne iartӑ-ne!, de dovezi? Nu trebuia şi ei sӑ afle nu numai cӑ El este, dar cӑ încӑ era? Nu cumva unul dintre ei tocmai le dezvӑluise primejdia de moarte în care se aflau?

Oare nu erau şi ei încӑ oameni?

 

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Toma&8221;

  1. doar verde 1 Iulie 2016 / 18:08

    Cu siguranță se indoiau! Doar Toma a avut curaj sa spună ce gandeşte! Ipocrizie din partea celor zece ?

    Apreciază

    • mutareainplic 1 Iulie 2016 / 21:31

      Bine ai venit! (Și umile mulțumiri pentru aprecieri!)
      Nu știu dacă avem de unde cunoaște tot ce era în sufletul lor. În text m-am referit la credință a la legere, în două moduri diametral opuse: cea din momentul când logica îți vorbește de imposibil, și cea dovedită sau ”dovedibilă”. Numai prima este în mod evident credință, a doua este simplă certitudine. Știi că doi cu doi fac patru, n-ai nevoie de credință pentru asta. Crezi (sau nu) tocmai atunci când nu poți ști.
      Dar mă opresc aici înainte de a deveni plictisitor ori enervant. Să mai spun doar că nici Toma nu mi se pare a fi ”necredinciosul”, nici ceilalți ipocriți sau, dimpotrivă, superiori lui Toma.
      Îți mulțumesc pentru comentariu. Mă bucur de fiecare dată când vreun rând minor de-al meu reușește să intrige pe cineva.

      Apreciază

      • doar verde 1 Iulie 2016 / 22:03

        Bine te-am găsit !
        Pentru aprecieri nu trebuie să îmi mulțumeşti . Am descoperit un fin simț al umorului pe care îl apreciez foarte mult !(iar acesta nu este un compliment ci o constatare ) …

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s