Blogally correct

Ca să poți scrie bine, cu adevărat bine, ți se cere un lucru aparent subînţeles, care pare a veni mult în urma talentului: să fii autentic. Cu alte cuvinte, să fii capabil a exprima ceva din personalitatea proprie, să fii sincer față de propriile gânduri și să nu îți fie teamă să rostești deschis adevăruri. In extenso, pentru un cititor autenticitatea cuiva înseamnӑ mai mult decât a sonda calitatea scrierilor sale, este în fond o modalitate de a filtra cu oarecare precizie ce cărți ori texte merită citite și care nu.

Eu cred cӑ adevărații scriitori așa se deosebesc de alții mai puțin liberi, în special în ceea ce privește ultimul punct, cel al pronunțării răspicate al câte unui adevăr. Despre marele roman al lui Flaubert și despre intenția sa de a descrie o adevărată patologie se poate discuta oricât; onest însă era, după cum va să zică o declarație ulterioară a sa („Madame Bovary sunt eu”). Balzac își râde undeva de un personaj, agramat și peltic, însă atunci când pe acesta îl lovesc necazurile și e pe cale a se îndrepta, scriitorul găsește de cuviință să îi împrumute o gramatică coerentă. Printre atâtea tipologii strânse laolaltӑ, pânӑ şi un autor contemporan ca M. Zusak se delimitează vădit de una singură numai, de bătrâna vecină care teroriza hoața de cărți și familia-i întreagă; spre sfârșit însă se îndură de ea în fața nenorocirilor care o lovesc. Și sunt atâţia alţii, în frunte cu Dostoievski care îi întrece poate pe toți prin disponibilitatea lui uimitoare de a vorbi fățiș despre cele mai neplăcute și inconfortabile adevăruri ale omului.

Și totuși ce îi caracterizează pe acești scriitori? Am putea spune cӑ înainte de a fi autori, sunt în primul rând oameni dintr-o bucată. Cӑ împing sinceritatea spre un firesc care, din afară, se vede inutil, chiar dăunător massei de cititori fideli. Cumva ajungem să ne gândim noi la binele lor, pentru că ei nu par a o face. Ei nu mai scriu cărți și nu mai descriu personaje, ci, începând de la un moment dat, nu mai fac diferența dintre fantezie și realitate, dintre poveste și povestire. Și nu știu sӑ spun dacă în mod conștient au ba. Pentru ei femeia adulteră, individul pățit sau vecina în vârstă devin cu adevărat „creație” și sunt priviți ca personaje autonome. Autorul nu mai scrie sub propria imaginaţie, ci pășește ca martor alături de oameni în carne şi oase și o face cu asemenea seriozitate încât de la un punct încolo, al durerii de exemplu, îl poţi auzi spunând că „nu se cade să râdem de ei”.

Pare greu de gândit o atare onestitate a unor oameni care se expun pe ei însişi prin scris și care, prin forța împrejurărilor, nu au siguranța și liniștea creatoare a anonimatului. Stai și te întrebi, privind spre bloguri și în special către cele „de succes”, cum de este posibilă o atare diferență între libertatea posibilӑ pe care ţi-o dӑ izolarea în propriul spațiu și complicitatea efectivă dintre autor și cititor? Căci cu atât mai mult cel sau cea care scrie pe blog ar trebui să îmbrace haina autenticității ca fiind ceva natural circumstanțelor. Curios cum totuși se întâmplă rar să o facă şi cum, mai ales de la un nivel al popularității încolo, rândurile sale depind în bună măsură de tipologia cititorului propriu.

Pentru că, nu-i așa, fiecare declarӑ cu mâna pe inimӑ cӑ scrie exclusiv ce gândește și numai ceea ce simte. Libertatea şi independenţa textului sunt chestiuni într-adevӑr serioase; pentru oricine, mai puţin în spaţiul propriu. Altfel spus, situația personală este cu totul, dar cu totul diferită de a celorlalți. Ar fi bine sӑ fie aşa.  În fapt, ceea ce alimenteazӑ de obicei un text provine din aria experiențelor directe de viață. Ceea ce cuprinde și blogul în sine ca fenomen social, precum și pe fiecare cititor mai vocal în parte, gata oricând de cele mai fruste opinii. “Cititorii mei” este sintagma preferatӑ a celor care, în mod inconştient poate, nu vor sӑ îi importuneze pe vizitatori, ca nu cumva aceştia sӑ zboare cӑtre alte texte mai cӑldicele. Nici mӑcar Cioran nu a fost scutit de atingerea ei. Soluţia cea mai la îndemânӑ pare a fi evitarea anumitor subiecte şi, mai ales, a anumitor adevӑruri. Aşa se face cӑ, peste un timp, ceea ce a fost un spațiu al propriului sine poate aluneca primejdios către comuniunea dulceagă a vieții la comun, acolo unde există acea minunată lume nouă a cererii-și-ofertei de idei, senzații, emoții, ironii, afecte și alte influenţe asemenea.

Impresia mea este că există un pericol real şi continuu ca autorul de texte și cititorul său să caute o armonie împăciuitoare de idei, teme sau impresii, mai toate devenind în scurt timp fade sau neangajante. Când cel care scrie pune libertatea gândului propriu pe același plan cu așteptările cititorilor săi, atunci cred că autenticitatea verbului își dă obștescul sfârșit. Din păcate, nu cred că este aici o cale de mijloc (de un an și ceva de când scriu m-am obișnuit cu pronunțarea de truisme suficient cât să îmi fi pierdut din jenă). Dacӑ ceea ce se urmӑreşte este validarea în spațiul public, atunci e de aşteptat sӑ aparӑ riscul de a pierde din personalitate și din entropia interioară.

Desigur, în realitate lucrurile nu sunt la fel de simplist reductibile cum procedez eu mai sus. Pânӑ la urmӑ, fără o minimă apreciere și îndrumare este foarte dificil să întreprinzi orice pe lumea asta. Probabil că și aici se pune problema acelui tip de discernământ pe care e bine să nu îl părăsești în viață, singurul care te poate ajuta să afli în mod firesc vocile, publice sau interioare, în care să îți oglindeşti căutările. Indiferent dacӑ aceste “voci” (mai) sunt tangibile sau nu.

*

Nedumeririle aceasta mă includ firește și pe mine. În unele privințe, cel concret asupra căruia mă opresc sunt eu, căci, exceptând condiția de notorietate ori pe cea de talent, et in Arcadia ego. Dar îți este mai ușor uneori să îți regăsești propriile tare în alții (nu e vorba de proiecție în sens psihologic, căci ele sunt şi în mine, şi în ei) pentru a le putea privi fățiș și poate ceva mai obiectiv. Ceea ce înseamnă că și în rândurile de față este o problemă de sinceritate.

Blogally correct

Anunțuri

Un gând despre &8222;Blogally correct&8221;

  1. doar verde 2 Iulie 2016 / 0:21

    Toate gândurile s-au bulucit către „Hoțul de cărți”, s-au amestecat apoi cu dascălul de Eminescu, au chicotit preț de o clipă alături de un prieten mai scund ce se grabea,la mare, să …hmmm,mă rog: sunt cucerită!
    P.S. Fără mulțumesc,da?

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s