Profesorul de Eminescu

Sosirea lui în clasa noastră de liceu de „real” se fӑcea în vremi pline de indefinite orizonturi de aşteptare, inclusiv la adresa profesorilor noştri. Îl întâmpinam totuşi cu sensibil mai multӑ înfrigurare, fӑrӑ sӑ îmi pot explica vreun motiv deosebit în cazul sӑu. Nu eram la prima schimbare de profesor, iar la Limba românӑ întâlnisem de partea cealaltӑ a catedrei personaje de tot felul. Să fi fost poate numele său cu rezonanţe neobișnuite (armene, dupӑ cum susținuse la un moment dat un coleg de an superior, probabil asemănându-l cu cel al lui V. Vosganian, unul din puţinii armeni cunoscuţi de aerul arogant al capitalei), ori poate aura cu care îl înconjurau foştii sau actualii sӑi elevi. Posibil, nu ştiu sӑ spun; eu mӑ plimb astӑzi printre amintiri de demult, care se vӑd mai mult prin filtrul emoţiilor de un anumit fel. Însӑ cred cӑ era vorba mai degrabă de felul inefabil în care se simțea prezența sa pe culoarele liceului atunci când trecea printre noi cu pas calm și măsurat, cu silueta-i înaltă şi aristocrată, mereu în costum impecabil şi niciodată în grabӑ…

În acea primӑ orӑ îi aşteptam sosirea în sala de clasӑ fiind nefiresc de potoliți, fiecare stând aşezat în propria bancӑ cu mult înainte ca el sӑ își facӑ apariţia. Intrând, a dat „Bunӑ ziua” răspicat şi sonor, într-un mod care urma sӑ ne devinӑ foarte familiar în următoarele câteva luni. La început de an şcolar, clasa era o scenӑ neînceputӑ, în care toate erau încӑ la locurile lor: elevi prin bănci cu caiete şi cӑrţi deschise instinctiv pentru prima impresie, tabla curatӑ cu creta şi buretele pregӑtite alӑturi, catedra trasă frumos înspre geam pentru a face loc privirii. El însă avea alte planuri cu noi. A trântit sonor catalogul pe catedrӑ, apoi a luat scaunul de la catedrӑ cu o mânӑ şi l-a pus în faţa noastrӑ în mijlocul clasei, venind la propriu în întâmpinarea noastrӑ, astfel încât se afla practic în dreptul primului rând de bӑnci. S-a aşezat apoi picior peste picior, foarte relaxat şi foarte elegant, privindu-ne o clipӑ sau douӑ în tăcere. Primele sale cuvinte de profesor al meu de limba şi literatura română au reprezentat una din marile deschideri de până atunci din viața mea:

– Astăzi o sӑ vӑ vorbesc despre Eminescu.

Sunt întâmplӑri din trecutul nostru despre care nu mai ţinem minte detalii, în schimb ne amintim mai bine sentimentul ori învӑţӑtura cu care am rămas. Aşa şi cu aceastӑ primӑ orӑ de limba românӑ, despre care nu pot spune mai nimic precis în afara impactului formidabil pe care l-a avut asupra mea. Ne-a vorbit atunci o orӑ întreagӑ neîntrerupt, simplu şi foarte direct, şi totuşi cu aşa încredere şi atâta convingere în ceea ce spunea încât ne cucerise, bӑnuiesc, pe fiecare dintre noi în parte. Cuvintele rostite atunci le-am uitat de multӑ vreme. Dar trebuie sӑ ne fi spus ceva cu totul ieşit din comun, ceva în apropierea extraordinarului, de nu al miracolului, cӑci eram un grup de copii care nu se simţiserӑ apropiaţi pânӑ la acel moment decât de ceea ce ţinea de ştiinţele exacte, ori în acea zi porneam a ne trezvi cӑtre o lume absolut nouӑ pentru noi. Dupӑ o vreme a scos din geantă o cărticică de poezii, ea însăși apӑrându-ne departe de răceala unui manual, și ne-a citit cu glas măsurat şi cald „Floare-albastrӑ”. Apoi ne-a vorbit despre poezia pe care tocmai o lecturase. A încheiat spunându-ne că, poate din cauza unei pete rebele aflatӑ pe manuscrisul orginal, unii exegeți considerau cӑ ultimul vers ar fi fost „Totul este trist in lume”, dar cӑ el crede cӑ „Totuși este trist…” este formularea mai potrivitӑ cu poezia şi mai profundӑ în sensurile şi misterurile sale, şi apoi lui îi place mai mult astfel. Sfârşitul orei, venit pe nesimţite, ne-a gӑsit pe majoritatea dintre noi seduşi, cuceriţi, convinşi de ceea ce nu fuseserӑ decât nişte cuvinte, o simplӑ perspectivӑ numai.

Amorsați…

Dar nu vedeam asta atunci, iar pânӑ la începutul orei următoare deja euforia simțită nedeslușit începuse sӑ pӑleascӑ. Dintotdeauna şcoala noastrӑ a ignorat un fapt simplu, cӑ nu poţi cere unui copil sӑ treacă în interval de minute de la o materie la alta şi sӑ te aştepţi sӑ fie şi eficient ca elev al materiei respective. Însӑ, Doamne, cât îl subestimam pe noul profesor! Aveam sӑ aflӑm cum orele sale reuşeau cumva a-ţi rămâne prezente în gânduri mult timp dupӑ încheierea lor. Eu personal începeam sӑ îmi înţeleg tot felul de dificultӑţi de limbӑ, de exprimare şi simţire, descoperindu-mӑ repede, sau poate doar imaginându-mi cӑ o fac, un elev mediocru faţӑ de alţii. La prima tezӑ am primit un dezamӑgitor 5, pentru care am fost chemat la catedrӑ, acolo unde mi s-a explicat pe acelaşi ton măsurat dintotdeauna nu ce anume, ci de ce anume greşisem. Și mie, celui crescut pentru un panteon al notelor mari, nici cӑ-mi pӑsa de media stricatӑ. Sub îndrumӑri discrete care se datorau aproape exclusiv simplei sale prezenţe, citeam poeziile, citeam interpretӑri ale lor (cӑci nu reuşeam, atunci ca şi acum, sӑ le desluşesc de unul singur sensurile) şi pe mӑsurӑ ce începeam sӑ înţeleg fӑrӑmituri, descopeream lumi de gânduri. Îmi amintesc cum o singurӑ notӑ inteligentӑ de subsol despre Luceafărul mӑ făcuse sӑ reţin pe nesimţite aproape întregul poem, doar pentru cӑ acum puteam pricepe ceva din sensurile textului pe care îl citeam.

Efectul prozei eminesciene a fost încӑ şi mai puternic. Scăpat de subtilitӑţile metaforelor poetice, prea întortocheate pentru nivelul meu de înţelegere, mi-am gӑsit mai multe afinitӑţi în roman şi nuvelӑ. Lecţiile erau deseori precedate sau urmate de explicaţii care mie personal îmi fӑceau textul mai mult decât interesant, mi-l aduceau alӑturi de suflet. Ce mult ajunsese sӑ îmi placӑ o introducere ca „…şi tot astfel” şi in extenso întreg Sărmanul Dionis! Cӑci el ne aşternea în faţa ochilor pânӑ şi contextele scrierilor eminesciene, precum fusese în cadrul unei ore scena citirii nuvelei susnumite în mijlocul Junimii: cei prezenţi ascultând în tăcere şi privind unul către altul fӑrӑ sӑ priceapӑ, Carp, iritat, încercând sӑ lӑmureascӑ dacӑ Dionis pânӑ la urmӑ viseazӑ au ba, Maiorescu stând într-o expectativӑ prudentӑ, iar printre ei Eminescu răspunzând la câte o întrebare cu câte un scurt „asta-i mai greu de înţeles”, în care noi ne imaginam o notӑ de frustrare a celui care nu se poate sӑ nu fi avut deseori intuiția cӑ era cu mult înaintea timpului sӑu.

A urmat apoi Cercul de esteticӑ, organizat de profesorul nostru într-una din clasele laborator ale liceului, spaţiu total impropriu pentru orice activitate în afara ştiinţelor exacte. Dar aveam sӑ ne înşelӑm din nou. O scurtӑ introducere densӑ în sensuri, urmatӑ de primul invitat al primei „ediţii”, nimeni altul decât Octavian Paler, au reuşit sӑ transfigureze locul acela strâmb devenit dintr-o datӑ strâmt. Ni se vorbise în epocӑ de oameni pe care îi credeam fiecare din noi în afara lumii noastre, în atâtea feluri intangibili, ori iată cӑ aceştia se mișcau printre noi, ne vorbeau şi se lăsau atinşi precum o altӑ presupusӑ himerӑ altcândva. La vârsta aceea şi în acele vremi, pentru mintea noastrӑ puţinӑ Paler, Noica, Cioran, Eliade, Ionescu erau „personaje”, nu oameni, şi bănuiesc cӑ niciunul dintre noi nu ştia prea bine despre ce scriau fiecare, ori nici măcar care dintre ei mai trӑieşte şi care nu. De o fӑceam, ne apropiam de aceştia din snobism absolut, din postura profanului, a ignorantului total, şi poate era de aşteptat sӑ fim astfel, dar şi sӑ rămânem în acea stare pentru încă mulţi ani ori chiar pentru o viaţӑ întreagӑ. Nu ştiam atunci cӑ de fapt învӑţam despre beneficiile căutării augustiene (ori pascaliene) întru ceva deja aflat, despre cât de important era drumul în sine şi nu sfârşirea lui, despre popasuri şi descinderi alӑturi de gândul altor lumi.

În cele din urmӑ, viaţa m-a dovedit slujitor fidel matematicilor şi ramurilor conexe ei. Însӑ, precum alt profesor pe care de asemeni am avut şansa de a-l cunoaşte, dânsul mi-a bine-aşezat altceva în suflet, a desenat virtualitӑţi în câmpul improbabilului şi mi-a apӑrut deseori printre gânduri ulterior. Cum sӑ împac acestea cu timpul nefiresc de scurt în care i-am fost elev? O explicaţie posibilӑ ar putea fi, cred, aceea cӑ ne-a dӑruit bucuria citirii lui Eminescu. Nu a celui instituţionalizat, nu a Mitului, nu a lui Eminescu-statuie, nu a poetului “naţional” care se citeşte neapӑrat “pe scenӑ”, în stil bombastic sau suferind, dupӑ cum sunt mai toate interpretӑrile de gen. Ci a celui de ale cӑrui scrieri le afli naturale propriului spirit şi de care înveţi a te apropia cu deschidere şi ingenuitate. Unde regӑseşti, şi nu numai din postura de copil, naturaleţea şi bogӑţia rimei, umanul, profunzimea, misterul, tristeţile pure, fantasticul talent ori erudiţia, şi unde poţi simţi uneori câte puţin din dragostea imensӑ a poetului pentru limba aceasta pe care nu mӑ îndoiesc cӑ a privit-o ca pe un miracol în devenire.

Dumnezeu sӑ îl odihneascӑ pe bunul meu profesor Anton Chevorchian, cӑ mult bine a fӑcut multora dintre noi, cu neştiinţӑ poate uneori, dar mai ales cu ştiinţӑ.

Profesorul de Eminescu

(sursa imaginii: araratonline.com)

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Profesorul de Eminescu&8221;

  1. zapadalbastra 24 Mai 2016 / 16:34

    Cunosc sentimentul, după ce întâlnești un asemenea om, îți este imposibil să-l uiți… sau să rămâi același! Frumoasă scriere, i-ar plăcea și dumnealui!

    Apreciat de 1 persoană

    • mutareainplic 24 Mai 2016 / 16:47

      Îți mulțumesc pentru cuvinte (și pentru aprecierile constante; pentru acestea mai ales am a mulțumi). Cred că suntem într-un fel privilegiați. Astfel de oameni, profesori sau nu, sunt totuși extrem de rari și nu oricine are în viață șansa de a întâlni unii ca ei. Eu am avut-o, fata mea de asemenea. Mă bucur mult că mai sunt și alții.

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s