Îngerul din Karlin

(continuare de aici)

…aşa se face cӑ rӑsfoiesc acum miile de fotografii fӑcute astӑ varӑ şi nu îmi regӑsesc decât parţial amintirile în ele. Nu cumva ӑsta fusese sӑ fie rostul lor, de a cuprinde complet locurile vӑzute, de a pӑstra fӑrӑ rest experienţele adunate în vacanţӑ? Uite cӑ nu, pare-se.

Abia reuşesc sӑ disting pe undeva printre ele interiorul minunatei biserici Sf. Petru din Viena, care mӑ ţinuse la propriu stanӑ de piatrӑ şi mut de uimire. Nicio altӑ catedralӑ, nici Sf. Ștefan ori Sf. Vitus, nu mi-au lӑsat asemenea impresii. Bineînțeles cӑ îmi amintesc atmosfera vienezӑ cu muzica ei ubicuӑ, dar nu o pot vizualiza nicicum. Am ce-i drept poze de la muzeul vechilor caleşti imperiale. Și totuşi în niciuna din ele nu se poate vedea uimirea noastrӑ în faţa ultimei caleşti din serie, care era caleaşca mortuarӑ în care fusese condusӑ pe ultimul drum împӑrӑteasa Sissi şi pe care încӑ o vӑd cu ochii minţii mult mai frumoasӑ decât mi se aratӑ în unica ei pozӑ pe care o am.

Printre atâtea imagini de stradӑ am eşuat în a face o fotografie ca lumea magazinului Steinway. Chiar dacӑ aş fi fӑcut-o, probabil cӑ nu aş fi reuşit sӑ redau emoţia întâlnirii cu ceea ce în mintea mea era echivalentul unor Stradivarius al instrumentelor cu clape. Într-o camerӑ de muzeu special amenajatӑ şi dificil de localizat m-am trezit brusc în faţa maşinii în care fusese asasinat Franz Ferdinand acum mai bine de un secol. Plecând de lângӑ ea nu credeam cӑ voi vedea ceva mai surprinzӑtor în acea zi. Dar preţ de alte câteva sӑli, m-am trezit lângӑ Venus din Willendorf, privind multe minute împreunӑ cu anonimul autor (de care mӑ despӑrţeau vreo treizeci de milenii) perfecţiunea ei, care ar fi putut umple ea singurӑ numai, aşa micuţӑ cum este, magnificul muzeu vienez de arte şi ştiinţe.

M-a amuzat teribil reacţia Mariei într-un montagne russe în Prater, când a trecut de la fericire la groazӑ în mai puţin de douӑ secunde (mie, aflat în dreapta ei, mi-a luat de douӑ ori mai mult). Am râs de-a binelea vӑzând raţele care se preumblau înţepate de colo pânӑ colo, în posturӑ verticalӑ aproape, prin mica grӑdinӑ zoologicӑ de pe insula Margareta, pentru ca apoi sӑ dӑm iarӑşi bucuria pe fricӑ, prinşi fiind în mijlocul insulei strӑine de o ploaie nӑpraznicӑ, de nepovestit, pe care niciunul din noi probabil cӑ nu o va uita toatӑ viaţa.

Îmi amintesc apoi de mistreţul care ne-a ieşit în cale, traversând cu paşi mici şi rapizi şoseaua, pe când şofam în plinӑ noapte spre vila în care eram cazaţi. Pe negrӑbitul patruped, pentru care strӑbӑtusem jumӑtate de Europӑ ca sӑ îl fac cârnaţi, l-am uitat a doua zi, când am descoperit pe o strӑduţӑ un magazin de ceasuri cu cuc la care ne-am uitat vreo paişpe zile, eu cu jind mai mare decât al copilei pe care o ţineam de mânӑ. Lângӑ vechiul palat praghez, „centrul turistic” prin excelenţӑ şi, în consecinţӑ, mereu plin-ochi de oameni din toatӑ lumea, am intrat nehotӑrâţi şi într-un micuţ muzeu al miniaturilor. Alӑturi de puţinii vizitatori, am întârziat şi noi enorm de mult timp la fiecare exponat, privind alternativ ba prin microscop, ba de-a dreptul la punctuleţul de pe lamelӑ, nevenindu-ne sӑ credem cӑ vedem picturi celebre şi citim „Tatӑl nostru” direct de pe picioruşul unui purice, ori chiar ne uitӑm, hai sӑ fim serioşi, la o întreagӑ caravanӑ de cӑmile, las-o încolo de treabă, dispusӑ în şir indian cu beduini cu tot în interiorul gӑmӑliei unui ac!

*

Dar sӑ zӑbovim puţin în preajma acestui castel praghez, aici unde, în abundenţa de minunӑţii aşternute turistului, existӑ bine ascunse câteva discrete minuni. Castelul este de fapt un întreg complex de muzee, mӑnӑstiri, clӑdiri, strӑzi, magazine, catedrale, palatul propriu-zis împreunӑ cu alte puncte de atracţie, toate acestea etichetându-l drept un „must-see” pentru orice turist respectabil ajuns în Praga. Cele mai interesante locuri ale sale sunt însӑ oarecum ferite, aşa cum se spunea despre Dostoievski cӑ scrierea sa cea mai profundӑ se poate gӑsi în texte care nu sunt neapӑrat dintre cele mai celebre. Biblioteca din incinta mӑnӑstirii Strahov este un astfel de exemplu, având sӑli cu arhitecturӑ de pe altӑ lume parcӑ. Greu de aflat vreo poză care sӑ surprindӑ mirările simţite când afli ce fel de manuscrise te privesc de pe rafturi. Sau muzeul-palat Lobkowicz, cu vizite organizate militӑreşte şi cu voci de tip National Geographic în cascӑ; toatӑ iritarea de a participa contracost la istoria unei singure familii dispare în clipa în care te trezeşti faţӑ în faţӑ cu manuscrisul original al Simfoniei a III-a a lui Beethoven, Eroica, acolo unde odihneşte dedicaţia olografӑ a marelui compozitor cӑtre unul din strӑmoşii familiei. Nu am dreptate sӑ vorbesc de minuni?

Tot în aceste locuri am poposit şi la Mӑnӑstirea Loreta, ea însӑşi fiind o bijuterie în sine. Nu mai conteazӑ ce eşti, turist sau cӑlӑtor, aici nu ştii la ce sӑ priveşti mai întâi, cӑci existӑ într-un mod abil concentrat câte ceva pentru toţi. Este biserica interioarӑ plinӑ de amalgamul acela de stiluri clasic-baroc-rococo pe care începusem sӑ îl observ peste tot, este micul muzeu amenajat, de un profesionalism impecabil şi rece, dar care conţine totuşi şi un fabulos tezaur, sunt picturile religioase, exterioare mai ales, în care fiecare scenӑ este pictatӑ pe un seducӑtor fundal galben-auriu, sunt operele de artӑ, sculpturile şi decoraţiunile care îmbracӑ fiecare perete. Și totuşi, chiar şi acestea ascund la rândul lor o altfel de comoarӑ, bine ascunsӑ prin fotografii. Undeva, la capӑtul unui hol, se aflӑ o criptӑ recent descoperitӑ, în care se pot vedea pe pereţi câteva desene monocrome realizate de o mânӑ de maestru. Unul din desene a fost pentru specialişti o surprizӑ absolutӑ, aceştia considerând cӑ este o replicӑ a unui tablou de Rembrandt, unica despre care se poate spune cӑ este contemporanӑ cu originalul. Habar nu am de ce m-a impresionat aceastӑ picturӑ şi de ce oi fi rezonat cu bucuria care reieşea în mod vӑdit din cele câteva rânduri scrise pe un panou informativ la intrare. Poate pentru cӑ se întruneau pentru mine condiţiile ideale ale unei descoperiri. Eram într-o grotӑ, înӑuntrul Castelului şi totuşi cu totul în afara sa, şi priveam la nişte desene excepţional de bine realizate, dar care cumva nu își depӑşeau condiţia de senzaţional. Și fӑrӑ veste, aici, în cel mai şocant loc cu putinţӑ, m-am gӑsit în faţa unei opere de artӑ. Totul în jur, mӑnӑstirea însӑşi, devenise instantaneu un cadru pentru ea.

Ingerul din Kralin

Într-o cӑlӑtorie în care cauți a şedea bine nimic nu te poate pregӑti cu adevӑrat pentru ce poate urma. Aşa se face cӑ, deşi am cutreierat printr-atâtea locuri şi mi-am lӑsat gândurile, curiozitӑţile şi minunӑrile alӑturi de unele din ele, totuşi impresia cea mai puternicӑ am avut-o într-o dimineaţӑ cu aer indiferent mulțumită inspirației soției mele. Inima mea se aflӑ undeva într-un cartier praghez, în mai puţin cunoscuta catedralӑ a sfinţilor Chiril şi Metodie, acolo unde încӑ urmӑresc cu ochii minţii (cӑci fotografii ai acestei sculpturi nu am şi nici nu am gӑsit nicӑieri – şi ce bine cӑ existӑ acest clar-obscur, ce bine cӑ nu pot privi aceastӑ imagine decât cu memoria emoţiei!) privirea de o suprafireascӑ milӑ şi iubire a unui înger cӑtre copilul de la picioarele sale.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s