Inimă de câine

Nu știu să spun dacă doamna T. va fi vreodată subiectul unui roman ca cel al mai celebrei sale tize. Aceasta nu înseamnă că viața ei este mai puțin importantă decât al vreunui personaj imaginat. Din viața oricui, ba chiar din câte o singură întâmplare numai, se pot trage învățăminte și se poate scrie despre ele. Iar cele care vin din realitatea cea reală sunt îndeobște mai folositoare decât, să spunem, cele like-uite pentru înțelepciunea lor așa frumos simplificată, din care fiecare înţelege atât cât îl duce capul.

De foarte mulți ani doamna T. are un câine. Câinele acesta nu are nimic special; este probabil la fel ca oricare altul din specia sa. Când doamna T. l-a adus în viața ei, părea a fi un animal cu calități specifice, care îl scoteau din rândul altor patrupede. Un timp a fost îndrăgit și și-a găsit bun loc în casă. De la o vreme însă ceva din viața dumneaei a determinat-o să se îndepărteze de propriul cățel, ba chiar să îi suporte din ce în ce mai greu prezența. Într-atât încât își pune acum serios problema dacă nu cumva ar fi mai bine să îi dea drumul de-a dreptul în stradă. Spre binele amândurora, firește, căci nu vede sensul de a mai păstra un animal nedorit.

De prisos să detaliem acum motivele acestei atitudini sperând că am pricepe mai bine cauzele ei. Să fi fost o vorbă mai violentă, vreun mârâit sau dimpotrivă, ori un climax al vreunei predispoziții personale, nu contează în acest punct. Spun de prisos, pentru că, într-un sens, asemenea momente se întâmplă în viața oricărui proprietar de animale. Ele singure nu pot explica pe deplin violența indiferenței de acum. Dar contextul celor întâmplate, mediul în care s-au desfășurat ele, spaţiul şi timpul în care a fost reinterpretat rolul câinelui în casă, acestea s-ar putea sa fie ceva mai elocvente.

Care sunt atunci cele mai comune și mai puternice modele din care ne tragem felul de a privi lumea și ceea ce ni se întâmplă? Atât cât îmi pot da eu seama, aș spune că cele mai importante sunt două. Pe de o parte, mediul în care ai crescut și, pe de altă parte, mediul în care trăiești. În cazul doamnei T., familia și prietenele mai apropiate.

Alături de doamna T. locuiește o vecină care ține de asemeni un cățel. Nu este primul pe care îl posedă. La cel anterior a renunțat din motive neclare, pe care nu le cunoaștem și nu ne este nouă dat a le judeca. Să spunem totuși că de acest al doilea câine nu aratӑ a se simți foarte legată. Când iese în lume ori doar în online, o face numai alături de copiii săi sau de alte rude vizibil (cam prea) apropiate. Aproape niciodatӑ împreună cu propriul animal.

Mai departe găsim o a doua vecină în aceeași situație: se află tot la al doilea animal (primul dispărut și el din peisaj), pe care însă pare a-l suporta ceva mai bine și viceversa.

Două alte doamne din apropiere au renunțat definitiv la a mai ține câini, motani, gușteri sau orice altă făptură, cei anteriori rămânând în plata Domnului în circumstanțe, presupun, nu foarte plăcute. Fapt e că și-au promis că nu își mai iau altul neam şi cӑ vor fi mai fericite fӑrӑ.

În fine, o ultimă vecină posedă de ceva timp un adevărat buldog cu caracter destul de nărăvaș, pe care ea știe însă să îl strunească. Cum de o face și cum de încă ține la el, n-aș putea să spun nici eu, nici alții. Pare o taină impenetrabilă cu care nu-și bate nimeni capul. O constat numai ca atare. De altfel, a se observa că acest text se vrea a avea doar constatări, nu și judecăți (sau cel puțin așa ar trebui). Și, deoarece este vorba numai de femei, are dorința de a nu se concentra pe persoane, ci pe relațiile lor.

Revenind, am spune că tocmai am descris o stare remarcabilӑ de lucruri, o distribuție negaussiană, ceva greu de imaginat că s-ar putea întâmpla în realitate. Cum este posibil să fii înconjurat, la propriu, de un asemenea şablon de comportament, când el ar trebui sa fie unul foarte ocazional? Am fi spus, dimpotrivӑ, cӑ e puțin probabil să te găsești în prezența cuiva care, și ce ciudat sună când o spui cu voce tare, plӑnuieşte sӑ renunţe la propriul câine. Ori în jurul doamnei T. majoritatea (marea majoritate!) o face. Știu cӑ e vorba doar de nişte animale şi cӑ amӑnuntele fiecӑrei situaţii în parte rămân ascunse, dar totuşi nu pare straniu? Mai degrabă o fi ceva deosebit cu spațiul locativ respectiv și poate că doamna T. are pur și simplu ghinionul de a fi malplasată printre asemenea întâmplӑri.

O scurtă privire aruncată altor cunoştinţe ale doamnei T. relevă însă aceeași problemă. Printre colegele ei de muncӑ s-au numărat destule care fie au posedat animale de care erau profund nemulțumite, fie au renunțat de mult la acestea. Situația s-a tot repetat peste tot unde a lucrat, începând cu acea foarte bună amică care, cu ani în urmӑ, schimbase de mai multe ori animalul de companie și care, dacă ar fi să vorbesc cu păcat, aş zice cӑ probabil că o face și acum. Alte prietene mai mult sau mai puțin apropiate se găsesc, din nefericire pentru ele, în situații asemănătoare. Știind cât de mult te poţi ataşa de un cӑţel sau de un motan, nu mӑ îndoiesc cӑ unele din ele trec prin adevӑrate drame.

Cât despre familia doamnei T., să spunem doar că a copilărit, zi de zi, și mai apoi și-a petrecut tinerețea, zi de zi, alături de un motan cu temperament imposibil. Doamna T. a vӑzut de mai multe ori cum acesta a trecut la rândul său prin pericolul de a fi părăsit din cauza multelor probleme pe care le-a tot creat de-a lungul timpului. Din cauza lor puțini l-au putut suporta cu adevӑrat.

Ca un mic sumar, sӑ spunem cӑ pentru doamna T. primul animal de companie din viaţa sa a fost un coşmar şi cӑ seria de cunoştinţe din viața ei a fost şi este formatӑ dintr-un numӑr semnificativ de persoane care au probleme cu pet-ul şi care, într-o formӑ sau alta, se despart de el. Cu alte cuvinte, viaţa (zic şi eu “viaţa” în lipsӑ de alt termen mai potrivit) a definit şi problema şi soluţia pentru ea.

Toate bune, numai că felul doamnei T. de a privi lumea nu a fost în niciun fel afectat de mediul familial, cum nu este afectat în prezent nici de cel cotidian. Nu aici trebuie căutate motive pentru atitudinea ei de acum. Doamna T. e absolut sigurӑ de aceasta, deoarece față de propriul animal simte ceva în sufletul ei într-un anume fel, iar ea are deplină încredere în ceea ce simte și numai în ceea ce simte. Este una din persoanele nu foarte numeroase din istoria acestei lumi care, deși nu poate spune cu mâna pe inimă că ar cunoaște cu exactitate sursa fiecărui sentiment care o încearcă, știe însă că aceasta – originea simțirii, cauza ei reală – este pură, fireascӑ și de încredere.

Uneori, când ies la câte o plimbare, mai dau cu ochii de câinele doamnei T. Este un animal tristuț și care inspirӑ într-un fel milă. Adevărul e că pare cam bleg. Oarecine ar fi poate mai interesat de ceea ce este în inima sa, dacӑ o fi ceva acolo. Până la urmă e şi vina lui că nu a reușit de atâta timp să vorbească graiul stăpânei. Că doar nu s-o aștepta să se facă iarăși plӑcut când tot ce pare a face este să se gudure, să privească în tăcere și să rămână.

Inima de caine

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s