Cuvântul dus cu duhul

Datorită unei predispoziții exersate cu obstinare în timp, mă simt mai apropiat de tăceri decât de locvacitate. Evident cӑ pe lângă valențele discreției înțeleg perfect şi importanța de a fi, mӑcar în intimitate, cât se poate de clar în rostirea gândurilor. Totuși îi prefer instinctiv pe cei care, știind cât din greul lumii pot duce cu ele cuvintele, le dozează cu oarecare atenție în vorbirea de zi cu zi.

În genere, a vorbi cumpătat astăzi, într-o lume care pune accent exclusiv pe comunicare și pe capacitatea ei de a transmite continuu, indiferent ce anume, este un semn de vădită inadecvare și de slăbiciune la nivelul, cum să-i zic, inteligenței sociale. În apărarea moderației ca mod de viaţӑ aș spune că, de fapt, lucrurile stau cumva pe dos. Pe hârtie “caeteris paribus” o suna bine și o fi util, dar în viața reală lucrurile se bine-simplifică arareori. Cine face apologia comunicării verbale și doar a ei, ridică un principiu bun, ca principiu, la rang de dogmă aplicabilă universal oricӑrei situaţii. Realitatea este însӑ mai complexӑ de atât și, amintind de o vorbă celebră, are o încăpățânare anume de a se manifesta indiferent că ne convine sau nu. Cei cumpătați în exprimare înțeleg uneori mai bine profunzimea câte unui context, care nu poate fi abordat sau lămurit doar prin mecanismul simplificat al comunicării, sau oricum nu în sensul ei sărăcit, acela de a vorbi. Despre acest mod de a vedea comunicarea este vorba în textul de față: părerea proprie asupra unui principiu, care este imediat asumat drept enunț imuabil. Este în cele din urmă un mod limitat de a judeca în chip nefiresc firescul.

Nu poţi vorbi despre slӑbiciunile comunicӑrii fӑrӑ a aminti de “profesia” de comunicator, adicӑ de ceea ce unii își asumӑ drept program de viaţӑ. Din experiența proprie, aș spune că adepții acestui mod de a comunica poartă cu ei dorința de a releva ceva ce ei știu unora care nu o știu (da, generalizez; a se vedea la sfârşit o explicație pentru asta). Niciodatӑ nu am putut găsi în atari motivații vreo valență pozitivă. Mi s-a pӑrut mai degrabӑ cӑ totul nu este decât chipul prin care dumnealor doresc să se afirme și să se poziționeze ierarhic în mulțime. Să fie de partea cealaltă a catedrei, cum ar veni. Nu cӑ nu aş rezona deloc cu o nevoie de genul ăsta; oho, şi încӑ cum! Doar că mereu am avut impresia ca am de-a face cu o massă organizată precum un cult în asociații, cabinete, echipe de traineri, forumuri, comitete și alte comiții, precum și adepţi “particulari”, neangajaţi formal. Dacă e ceva ce îi unește pe aceștia, este poate siguranța absolută a celor care glorifică comunicarea drept panaceu universal al problemelor de viață. Comunicare pe care o văd în genere unidirecţionalӑ, cӑci nici nu ar putea fi altfel între avva şi învӑţӑcel. Altfel, nu se opresc la comunicare. Sunt toți profesori de orice ți-ar trece prin cap, deseori buni manevratori ai vocabularului, gramaticii şi a câtorva idei, care însӑ au încremenit fix în acest punct, de unde sunt gata oricând să îți vorbească afabil și volubil despre „valoarea” cuvântului rostit.

Din pӑcate, de atâția susținători vocali ai comunicării e greu să apuci să mai spui și tu ceva. Cei pățiți știu bine ce greu se „comunică” în fapt cu astfel de persoane. Spunând acest lucru în acest fel, nu părem a ne deosebi prea mult unii de alții, așa este? Totuși vreo distincție trebuie să se poată face pe undeva. Să fie aceea că omul cumpătat până și în exprimare înțelege precaritatea multor certitudini ce țin de ale umanului? Ori că un cuvânt poate face atât de mult bine precum și infinit de mult rău, și atunci trebuie uneori manevrat în condiții de laborator medical? Cӑ nu numai vorbele au darul de a releva, ci şi prezenţa, gesturile, posturile, mângâierile şi privirile, ba uneori, draga mea, doar faptele nude, iar alteori chiar însӑşi lipsa tuturor acestora? Sau că poți rămâne neînțeles tăcând mereu, dar la fel de bine te poți rătăci în comunicarea în formă continuată? Știu și eu, poate ne comunică cineva vreo lămurire dincolo de dubii.

Există totuși o categorie de satisfacții pe care nu o au decât cei în genere mai reținuți de felul lor. O mulțumire anume ce apare când limba se răzbună pe cei care prea abuzează de ea, relevând câte ceva despre “profunzimea” din spatele vorbelor. De-a lungul timpului am fost eu însumi martor unei mulțimi de exprimări care mai de care mai nefericite, dar care erau împărtășite public cu cea mai mare seriozitate și cu maximă încredere în cele rostite. În alte condiții ar fi trecut poate drept paradoxuri logice reușite, alegații inspirate, expresii ale unor inteligențe vii. Așa, spuse cu patos, cu convingerea că se semnalizează adevăruri universale, ori cu condescendența celor care au a învăța pe alții, au comicul lor anume. Voi scrie doar câteva astfel de momente pe care le-am trăit personal, o foarte mică parte din cele care mi-au rămas în memorie. După atâta vreme încă mi se par de un umor involuntar foarte haios.

Voi trece peste accidentele personale, care pe cuvânt de onoare că sunt scuzabile şi terne.

Sora mea, în plină eră Michael Jackson, îi reproșează lui tata: „Toţi proștii și-au luat disc cu Michael, noi de ce nu ne cumpărӑm?”  (Înlocuiți „disc cu Michael” cu „iPhone” sau ceva similar; fraza nu își va pierde din prospețime. E nemuritoare.)

Un băiețel, vrând să își susțină părinții care insistau să rămânem la prânz, ne blocheazӑ accesul la uşa de la ieşire, de unde rӑcneşte hotӑrât şi candid: „De la noi nimeni nu pleacă nemâncat!

Un fost coleg de facultate împreună cu care am lucrat cândva, luptând împotriva oricӑrei dogme, cu bӑtaie directӑ la adresa celor tradiţionale: „Totul, dar absolut totul este relativ!

Un alt fost coleg, exasperat de indecizia cuiva față de o problemă gravă: “Nu ştiu ce sӑ îți spun. Ar trebui sӑ faci cum vrei tu şi sӑ nu mai accepţi sfaturi de la cineva. Toți care dau sfaturi sunt nişte imbecili.

Un comentariu la un articol despre “Cuminţenia Pământului” a lui Brâncuși, despre care nu ştiu sӑ spun dacӑ nu o fi autoironic: “Vă riscați afirmând că n-ar veni nimeni să vadă Cumințenia… la București. Nu ştiți de ce sunt capabili snobii. Eu am fost efectiv până la capătul Pământului pentru câteva lucrări ale lui…

Motto-ul cărții de texte umoristice ale lui Amza Pellea: „Pentru toți oltenii care fură împrăștiați prin lume.” (Mӑi, frati’miu, mai că îmi veni să zic că asta fu cu intenție. Cu intenție aş zice că fu asta, auziși?)

În fine, o frază a cărei paternitate trebuie să recunosc că nu mi-o pot asuma pe de-a întregul, dar care rezumă potrivit o parte din cele ce se pot citi pe aici şi aiurea: „Numai proștii generalizează.

 

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Cuvântul dus cu duhul&8221;

  1. Mama Aluniţă 28 Iunie 2016 / 10:27

    Ma simt direct vizata de articolul asta: vorbesc mult, dau sfaturi cu forta, generalizez la greu… Pe toate le stiam deja si mi le asumasem drept slabiciuni. Dar de paradoxul chestiei cu relativitatea abia acum mi-am dat seama. Si eu ii spun des lu’ fiica-mea ca totul, DAR TOTUL, este relativ! :-)))

    Apreciat de 1 persoană

    • mutareainplic 28 Iunie 2016 / 10:37

      Adevărul este că am avut ceva persoane în minte atunci când am scris asta. Dar doar dintre cei înregimentați în vârtejul comunicării. Noi, ceilalți, cu slăbiciunile noastre cu tot, nu le ajungem la nas. Cred că diferența între „ei” și „noi” este că ei se iau în serios, iar noi nu. Bine, eu o tot fac…

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s