Atac la critică

Din când în când, câte o impresie sau un cuvânt întâmplător mă fac să realizez cât de mult îmi lipsește o discuție de idei cu adevărat bună. Am avut de-a lungul timpului câteva, ba din cele contradictorii, înțepate sau pătimașe, ba unele consensuale ori având o căldură anume, ceva mai recente. Firește, celor din urmă le duc lipsa mai cu seamă…

Din nefericire, întâlniri vii, capabile să lase urme bune, nu pot spune că am avut adesea și nici nu am asistat la multe. Nu știu să spun din ce motive. În clipele mele mai puțin lucide mă gândesc să dau vina pe vreun destin funest, pe un ghinion teribil care m-a plasat prost în viață. Pe moment îmi pare cea mai potrivită explicație, într-atât încât nici nu mă mai obosesc căutând alta.

De fapt mă înșel singur. Fac eu ce fac și mă nimeresc frecvent în mijlocul unor situații în care preopinenții stau bine înfipți în fundamente nesigure, ceea ce nu îi împiedică să manevreze pseudoconvingeri cu emfază și dispreț militant. Căci dânșii sunt porniți nici mai mult și nici mai puțin decât să schimbe din temelii lumea altora. Pe aici pe undeva trebuie că își are originea nevoia mea păcătoasă de a lua excesiv de în serios argumentele ultime ale celuilalt. Cum mi se pare că întrevăd un mod de gândire intenționat eronat, ori plin de silogisme, de procese de intenție și obraz gros, cum îmi sare țandăra.

Înțeleg, firește, că fiecare își imaginează argumentul său drept unul bun, altfel nu și l-ar susține. Nu mulți au însă simțul relativizării lui în spațiul larg al ideilor. Între un argument fără noimă și unul imbatabil sunt puțini cei care cred că se mai pot manevra și alte atribute. Și însăși îngustimea aceasta, că cineva ar fi unicul posesor al celui mai inatacabil punct de vedere posibil, mă scoate din țâțâni aproape instantaneu.

Ce pare mai greu de acceptat pentru aceștia este că, în fapt, argumentul bun nu este neapărat irefutabil. Acel argument care se vede pe sine irefutabil este de obicei un argument prost. Aș generaliza chiar fără teamă. Cu cât un argument încearcă a se impune mai imperativ drept „contra-argument”, mai ales raportat la un mediu stabil de idei, credințe și tradiții (ceea ce reprezintă, prin excelență, o sinteză de gândire), cu atât mai mult îl putem bănui că ceva este în neregulă cu el.

Nu, un argument bun este cel capabil de a deschide porți și a porni un dialog.

În fine, dincolo de coerența logică, orice alt punct de vedere este recomandabil să posede un consistent bagaj de bun-simț. Aceasta pentru că până la urmă ceea ce își propune este o răsturnare de status-quo. Aici și acum sunt niște vieți așezate într-o tihnă anume și nu se face să intri cu buldozerul prin grădinile interioare ale altora. Să îi scuturi, să îi trezești, să le dai dimensiunea unei alte perspective, da. Doar că lucrurile cu adevărat importante sunt cel mai eficace abordate din perspectiva de gentleman, cu multă delicatețe și indulgență pentru fragila fire umană. Și, ca să folosesc un termen care îndeobște sperie, cu multă responsabilitate.

Celui pornit să revoluționeze vieți și să polemizeze pe teme mari și grave nu i-ar strica să încerce refacerea în sens invers, á la Auguste Dupin, a unui foarte util drum interior. Ar fi bine, pentru liniștea proprie și nu numai, să creadă cu onestitate că situația curentă este una anormală. Nu neapărat să își imagineze că are el dreptate. Cele două nu sunt complementare: în primul caz vezi doar o problemă, nu te lași consumat de infatuarea unei soluții. Și mai înainte de acestea, ar trebui să fie convins că aprecierea sa că lucrurile curente sunt anormale sau perfectibile este una corectă (greu de înțeles cum poți fi total sigur de asta). Să știe că aprecierea respectivă a făcut-o raportat la un sistem de valori de preferat absolute sau cât mai înalte. Să înțeleagă că sunt oameni pentru care chestiunea pusă pe tapet nu este o abstracțiune, că poate o văd și o simt pe alte planuri, de exemplu existențial. Că aici și acum, ceea ce pentru el este poate un discurs, pentru alții este însăși viață. Despre temperatura optimă de copt dovleceii pe plită ne putem da cu părerea cu toții, lejer și rapid, fără să ne lăsăm deranjați de propria inconsecvență. Despre educația copiilor, despre prostituție și comportamente sexuale, despre profesia altuia, despre trăirile unei meserii nobile ca cea de medic ori profesor, despre psihologia patimii sau inimaginabilele forme ale durerii, parcă nu.

Bine, dar atunci ce propun în fapt? Să nu deschidem gura decât legat de idei din aria noastră de competență? Firește că nu asta spun. Doar că, pe lângă mai multă calitate în expunerile unora, mi-ar plăcea să văd niscaiva bun simț și o țâră de discernământ. Cel care pleacă la luptă cu lumea pare deseori sincer în demersul său. El crede entuziast că pune lumii în față un punct de vedere original și imbatabil, și că o face cu cele mai altruiste intenții. De cele mai multe ori însă acțiunea sa este efectul banal al unei oarecari neliniști interioare. Ideea, Adevărul, Soluția sunt în aproape toate cazurile niște platitudini gândite și răsgândite de atâția alții înainte. Nu doar atât, dar chiar discuții ca cele pe care urmează a le naște au mai avut loc în trecut, cam cu aceleași rezultate. Până și textul de mai sus parcă l-am mai citit cu toții oarecând.

 

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Atac la critică&8221;

  1. Mama Aluniţă 5 Iulie 2016 / 22:49

    Eu am impresia ca societatea moderna a evoluat (?) inspre o imposibilitate a dialogului. Ma simt recunoscatoare Facebook-ului pentru inlesnirea unor schimburi scanteietoare de replici, cu interlocutori (sau interscriitori, nu stiu cum sa le zic) de multe ori cunoscuti doar virtual si selectati strict pe acest criteriu, al aplecarii spre disecarea ideilor. In rest, cred ca in curand nu ne vom mai intelege intre noi. Sau, cum zicea o prietena pe care o tot citez, „Nu ne vom mai intelege decat PE straturi, nu si INTRE straturi”.

    Apreciat de 1 persoană

    • mutareainplic 6 Iulie 2016 / 0:00

      Mie personal îmi este greu să dialoghez cu militantul, cu revoluționarul, cu deținătorul de adevăruri (nici măcar de Adevăr). Cel care știe că greșești și are ”decât” soluții. Cât despre evoluția antidialog, sunt de acord că este o problemă actuală. Probabil că a mai existat de-a lungul istoriei, fapt e că acum e foarte vizibilă. Te face să apreciezi enorm și cea mai simplă vorbă bună.

      Apreciat de 3 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s