Doi cavaleri

Oarecând, pe când rătăceam eu prin asprele tӑrâmuri din preajma mӑrii celei mari, am întâlnit în nisipurile nesfârșite ale deșertului doi tineri cavaleri. I-am însoțit atunci o scurtă vreme numai, de la mijitul zorilor până puțin după miezul nopții. Precum într-una din poveștile din vechime, m-am alăturat în tӑcere drumului lor fără a fi văzut. Astfel am putut să îi privesc și să-i ascult în voie, încât acum să îi pot povesti.

Mergând în apropierea lor, am înțeles în scurt timp că cei doi cavaleri se cunoșteau de mici și chiar copilăriseră nu departe de locurile bătăliilor spre care se îndreptau. Păreau amândoi unii dintre acei aventurieri ai vremii care plecau de foarte tineri în lume. Bănuiam că viața lor era împlinită de legămintele sacre cavalerești legate de sărăcie și abstinențe de tot felul. Călăreau pe același cal, după obiceiul acelor vremi, căci se spunea că legătura dintre ei ar fi fost astfel şi mai întăritӑ. Nu mă îndoiam că trăiau după reguli din vechime asumate și cӑ nu era un lucru pe lumea aceasta pe care ei să nu îl împartă.

Armele lor erau, din câte îmi puteam da eu seama, la limita necesarului: câte o sabie și un pumnal, atât. Cel care călărea în față purta totuși, numai el, o platoșă. O cumpăraseră cu mulți ani în urmă de la un meșter levantin. De la el aflaseră că era fabricată dintr-unul dintre cele mai dure metale existente pe pământ. Primul cavaler o ținea peste piept în toată vremea, iar astfel platoșa îi apăra pe amândoi atunci când se aruncau în luptă. Căci menirea ei asta era, să oprească toate loviturile venite dinspre dușmanii pe care îi înfruntau față în față. Și, Doamne, ce arme izbeau uneori platoșa! Câteodată însă se întâmpla ca o lovitură mai puțin îndemânatică, ori poate dimpotrivă, să ricoșeze către al doilea cavaler, cel care călărea în spatele calului, iar acesta, nefiind obișnuit cu ea și nepurtând vreun scut mai acătării, le resimțea violența din plin. Numai în astfel de ocazii își aduceau aminte că există o platoșă, că unul din ei o poartă și că era nevoie să o poarte mai bine. În restul timpului niciunul nu părea să-și aducă aminte de existența ei.

Fiind mai mereu pe drum între o bătălie și alta, mare parte din viața celor doi cavaleri avea loc pe spinarea calului. În peregrinările lor ajunseseră prin varii locuri ale lumii și întâlniseră tot ce se putuse întâlni. Dar felul în care trăiau cele văzute era diferit. Cavalerul care călărea în față, mereu în față, avea sub priviri în primul rând lumea din jur, soarele, copacii, castele, orașe, oamenii, ființe de tot felul. Privindu-le și simțindu-le inima i se umplea uneori de bucurie, alteori de întristare, și se întorcea atunci către prietenul său vorbindu-i de minunile din jur. Era perspectiva lui asupra frumuseților acestei lumi, atât cât îi era dat să vadă unui modest cavaler.

Cel din spate ridica arareori privirea, veșnic preocupat de responsabilitatea pe care şi-o luase la locul său. Îl puteai auzi deseori bombănind despre șei, chingi și frâie, ori poate calul nu mergea lin, ori cel din față nu îl strunea cum trebuie. Izbucnea din când în când, defulând din ale lui, săturându-se și el uneori de faptul că avea atâtea în grijă, în timp ce prietenul său, vezi bine, călărea cu zilele cu capul în nori și vorbea despre credința cavalerilor, ori despre frumos și fericire, și uita uneori să mai arunce în jur priviri aspre de războinic. Numai el, al doilea cavaler, știa care sunt lucrurile importante. Devenise atât de aprig odatӑ cu trecerea timpului încât glasul rӑstea doar cuvinte, iar privirea împietrea. Poate că din acest motiv primul, deși era destul de volubil în timpul zilei, devenea tot mai tăcut odată cu înserarea, la vremea cand zâmbetele se ascund de asprimi, căci nu mai are cine le apăra.

Unii din cavalerii cu care ne întâlneam pe drum cunoșteau bine această stare, deoarece treceau sau trecuseră și ei prin ceva asemănător. Știau de pericolele ei, mai ales acolo în mijlocul luptei, unde armonia fiecărei perechi de cavaleri era singurul lucru care îi putea ține în viață. De fapt, dacă stăteam să mă gândesc bine, de ceva vreme nu mai văzusem atât de mulți cai care să poarte câte doi călăreți deodată. Întâlneam în mod constant destui cavaleri solitari, câte o apariție fantomatică care te-ar fi întristat dacă ai fi privit-o cu stӑruinţӑ, umblând bieții de ei pe mârțoage ca vai de lume sau chiar numai pe propriile picioare.

Doar calul nu înțelegea mare lucru din ce se întâmpla între cei doi cavaleri. El nu făcea altceva decât să meargă și să galopeze după puterile sale cu amândoi în cârcă, să doarmă și să ceară de mâncare. În fond, era în firea lui să facă acestea.

Am mers cu ei în acea zi, iar spre sfârșitul serii ne-am oprit. După un drum atât de obositor, simțeau o nevoie nenumită de a se odihni o vreme. Am adăstat și eu alături, la marginea unei pădurici, sub umbra câtorva trunchiuri golașe de cedru încă tânăr. I-am auzit cum se mirau și ei că trecuse atâta amar de timp de când nu se opriseră deloc din mers. Pesemne că este scris în legea cavalerilor ca aceștia să rătăcească mereu. Eliberară calul de poveri și îl lăsară liber, apoi făcură un foc ca să se încălzească în răceala nopții. Primul cavaler îl privi pe al doilea și îl văzu din nou transmutat în starea sa în care izbucnea din te miri ce. Dintr-un impuls de moment îi propuse ca de mâine să facă schimb de locuri. Va călători el în spate, pentru ca al doilea cavaler să guste și el din ceea ce primul numea preaplinul vieții. Va rӑmâne sӑ struneascӑ tot el calul în continuare. Și, încetul cu încetul, vor împărți cât mai multe din sarcinile celui de-al doilea. „Dar platoșa?”, întrebă acesta neîmbunat, amintindu-și în treacăt de ea. Lui nu i se potrivea, pӑrea cӑ îi era prea mare (deşi eu bănuiam că nu prea îl trăgea inima să o poarte). „Vedem noi ce vom face”, îi răspunse primul cavaler. O va purta tot el ca și până acum, dar nu o va mai ține pe piept, ci pe spate. „Vremurile se schimbă când nici nu gândești. Mâine poate nu vom mai fugări noi dușmanul, ci va veni el pe urma noastră. Așa că voi purta platoșa acolo unde va fi nevoie de ea.”

Nu mai discutară în acea seară, însă atitudinea lor spunea destul despre modul tacit în care acceptaseră schimbarea ce va să vină. După mult timp de la înserare se hotărâră să se culce. Agitat, cuprins de aceleași veșnice neliniști doar de el știute, al doilea cavaler adormi într-un târziu. Mă trăsei și eu mai lângă foc, mai lângă tăceri.

Rămas treaz, primul cavaler se lăsă să cadă pe pâmăntul afânat de frunzele moarte. Cu mișcări frânte, își scoase platoșa din cel mai dur metal din lume și o așeză cu grijă jos. Se întinse apoi pe spate odihnindu-și capul pe ea. Apoi oftă, atât. Aerul nopții scânteia deasupra noastră. O adiere îi văluri cămașa și îi lăsă pentru o clipă pieptul gol. Atunci am văzut. Prin perdeaua de pâlpâiri ale focului câteva urme roșii şi lungi se iveau ici-colo brăzdând adânc carnea.

doi-cavaleri

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Doi cavaleri&8221;

  1. doar verde 23 Septembrie 2016 / 13:57

    Faptul că priveau lumea în mod diferit, mă face să înțeleg că şi rănile le erau diferite. Mi-aş fi dorit să pot zări si pieptul celuilalt cavaler. Cu siguranță purta altfel de urme …

    Apreciat de 2 persoane

    • mutareainplic 23 Septembrie 2016 / 14:07

      Bună observație.
      Idem, mă gândesc la observator (ori la unii din noi), l-or apăsa și pe el ceva poveri pe piept; altfel e mai greu de văzut durerile altora.

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s