Râsu-plânsu

Mă gândesc uneori la marii nemulțumiți ai lumii. Atât de grotesc de mare este aceastӑ categorie, încât mereu mi-a părut a fi majoritară. Este vorba de cei care sunt veșnic sub impresia că trӑiesc cele mai oropsite vremi din istorie, că înainte era mai bine sau dimpotrivӑ în viitor va fi mai mișto decât astӑzi (momente alese cu precizia rӑtӑcitului), cӑ nimic important nu se întâmplӑ în viaţa lor, pe care, în fond, și-au ratat-o din cauza altora.

Este uşor de demontat o astfel de opinie. Uşor din punct de vedere obiectiv, fireşte, altfel e greu de imaginat cӑ vreunul dintre aceştia te-ar asculta cu adevӑrat. Eu unul aş enumera o parte din lucrurile remarcabile pe care le-am trӑit şi le trӑim în acest prezent şi care pot sta fӑrӑ probleme alӑturi de orice excelsior al istoriei, reale sau imaginate. Unele sunt derizorii ori personale şi poate nu au importanţa obiectivӑ a altora. Finalmente sunt ale noastre numai, însӑ acest lucru nu le face mai puţin extraordinare şi nici mai mult.

O inventariere rapidӑ a unor momente din care sӑ reiasӑ cӑ, într-un fel, am putea vorbi despre privilegiul de a fi trӑit în aceşti ani, ar putea fi aceasta:

Am simţit pe pielea noastrӑ ce înseamnӑ sӑ supravieţuieşti  într-o dictaturӑ din cele mai atroce.

Am trӑit în direct o revoluţie, cu toate pӑcatele ei care or fi fost. Și am fost feriţi de rӑzboi.

L-am vӑzut jucând pe Michael Jordan.

Am fost contemporani cu oameni de foarte rarӑ culturӑ şi ţinutӑ moralӑ.

Am prins atacurile teroriste de la 11 septembrie.

Trӑim ceva rar în alte pӑrţi, şi anume cӑ am scӑpat şi scӑpӑm sistematic, ca prin urechile acului, de atacurile unor infractori de drept comun asupra instituţiilor statului.

Ne-au luminat vieţile, la propriu, o generaţie de aur a actorilor români.

…şi câte or mai fi. Pentru mine cel puţin.

Undeva, în lista asta, este şi Ioan Gyuri Pascu. Nu vreau sӑ aduc acum în discuţie talentul sӑu uriaş; sunt alţii mai în mӑsurӑ decât mine sӑ o facӑ. Dar aş putea vorbi despre ce mi-a fost acest om, care pӑrea a fi  însoţit de râsete mereu şi oriunde, în timp ce ochii sӑi pӑstrau mereu o umbrӑ numai a lor. Pentru mine a fost singurul actor care, dupӑ Revoluţie cel puţin, m-a fӑcut sӑ râd aproape necondiţionat, la simpla sa apariţie. Aşa, cӑ eram bucuros sӑ îl vӑd. Copil fiind el însuşi, scotea instantaneu la ivealӑ copilul din mine. Sӑ ştii cӑ aduci puţine zâmbete în viaţa cuiva; ce poţi cere mai mult de la un om? Iar nouӑ, celor rӑmaşi stingheri, ce ne mai rӑmâne de fӑcut decât sӑ îi povestim pe aceşti oameni copiilor noştri?

De azi voi privi scenetele lui printre lacrimile de altӑdatӑ ale râsului cel mai tonic amestecate cu cele amare ale prezentului.

Dumnezeu sӑ îl ierte şi sӑ îl odihneascӑ în pace!

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Râsu-plânsu&8221;

  1. Mama Aluniţă 26 Septembrie 2016 / 16:55

    Eu cred ca, atunci cand lasi dupa tine asemenea cuvinte, ti-ai indeplinit rolul in viata, indiferent de cat de scurta a fost aceasta. Foarte frumos…

    Apreciat de 2 persoane

      • Mama Aluniţă 26 Septembrie 2016 / 17:33

        Sunt articole pe care le scriem pentru noi, pentru sufletul nostru, mai mult decat pe altele. Si am invatat sa nu ma mai feresc sa le scriu, de teama judecatii altora.

        Apreciază

        • mutareainplic 26 Septembrie 2016 / 18:05

          Ai dreptate. Așa încerc să procedez și eu pe cât posibil.
          Voiam doar să spun că mi-ai deschis posibilitatea „acestui” subiect.

          Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s