Miracolul firii

        În fiecare zi, Laur rupea din codrul de pâine luat, fără ca acesta să se micșoreze. Mirat de acest lucru, el l-a întrebat pe starețul Inokenti:
        Auzi, starețe, oare nu mi s-o părea doar că mănânc?
        Ești om în toată firea și pe deasupra și doctor, dar gândești ca un copil, s-a supărat starețul. Păi ia spune, cum poate supraviețui un organism fără să se hrănească? Potrivit căror legi biologice? E clar că mănânci în cel mai natural mod. Că și codrul de pâine crește în greutate zilnic, asta e altă treabă, altfel nu te-ai descurca așa ușor.
        Liniștit de explicația starețului Inokenti, Laur și-a văzut de drum.”

Laur – Evgheni Vodolazkin

*

Citeam deja de mai bine de douӑ sӑptӑmâni, iar cartea o parcurgeam cu acea rarӑ voluptate a lentorii cu care se mişcӑ în spațiu și timp degustӑtorul. Nicio grabӑ nu mă împingea să o termin, de nu mă bănuiesc că lungeam involuntar lectura pe mӑsurӑ ce paginile rămase se împuținau. Eram pe un peron în apropierea unei despărțiri. Poate așa se explicӑ cum de au oprit aceste rânduri lângă mine și cum de nu nu m-am îndurat sӑ le las să treacă.

Aparent, sensul prim al textului nu pare a depăși nivelul unei modeste parabole. Este ceva ce ar fi putut fi desprins din Cercul mincinoşilor, acolo unde autorul a transcris neinspirat după ureche sute de povestiri, ceea ce pe alocuri duce cartea în derizoriu. În fragmentul citit se descrie un miracol, o întrebare pertinentӑ pe marginea lui și un rӑspuns care se contrazice pe sine însuşi. Ceva până la urmӑ foarte oriental, greu de dezlipit de stupefacțiile dintr-o filozofie de tip zen.

Doar cӑ, vezi tu, numai spiritele leneşe se opresc la asemănător. Mult mai greu este drumul celui care cautӑ a distinge, dar și mult mai meritoriu: la capӑtul lui se aflӑ întotdeauna o rӑsplatӑ.

Când Laur, sau mai bine spus Arseni al acelor ani, pune acea întrebare, el are reacţia comunӑ a cuiva pus în faţa unui eveniment care se manifestă altfel decât conform cu legile naturii. El nu poate înţelege cum de codrul de pâine rămâne întreg și sugerează că trebuie să existe un substrat obiectiv al întâmplării, și anume că acesta nici nu ar fi fost de fapt consumat. Este unul dintre acele douӑ tipuri de atitudine în care se vor regăsi mulți dintre noi. Obişnuim sӑ ne spunem cӑ miracolul pur și simplu nu există, cӑ nu existӑ nimic care să nu poatӑ fi „atacat” raţional şi, în cele din urmӑ, explicat în vreun fel. Niciun miracol nu poate supraviețui în lumea exclusivistӑ a concretului, nici rezista vreunei soluții ştiinţifico-naturale; iar dacӑ evidența nu se întrevede, este doar pentru că nu se întrevede deocamdată. Bunul simţ la raţiunii spune, fӑrӑ nici cea mai micӑ urmӑ de îndoială, că pentru orice miracol existӑ necesarmente o explicaţie logicӑ. Ceva simplu şi clar, care sӑ repunӑ în ordinea obiectivӑ a lucrurilor faptul scandalos întâmplat. Intenţia este de a aborda miracolul ca pe un enunţ care, prin simplul fapt cӑ se poate formula, admite pe cale de consecinţӑ și existenţa unei rezolvӑri (deşi, între noi fie vorba, matematica a demonstrat deja de un secol că totul stă sub semnul implacabil al incertitudinii și nedeterminării).

Dar mai existӑ un tip de aşezare cӑtre inefabil, anume acela al vânӑtorului de minuni. Acesta își face scut şi temelie din tot felul de întâmplӑri extraordinare, pe care le identificӑ ca atare cu o precizie remarcabilӑ. Și nu este mulţumit niciodatӑ cu chestiuni minore. Pentru el un miracol este neapӑrat ceva nemaipomenit, the most shocking thing, ceva bun de dus la circ. Astfel de situaţii le interpreteazӑ ca fiind venite de “dincolo”, cӑci au logica lor intrinsecӑ, doar cӑ nu este aceea la care te-ai aştepta ca profan. Orice posibilӑ explicaţie alternativӑ a fenomenului respectiv este respinsӑ cu cerbicie şi indignare. Numai un intelect mӑrginit ar putea sӑ refuze evidenţa fantasticului, preempţiunea suprafirescului asupra cotidianului.

Ce am putea spune noi unor astfel de convingeri tari? Cӑci a te opune lor este a te opune logicii însӑşi, a refuza ideea că raţiunea este ultimul și, deci, singurul nostru nivel de înţelepciune și cunoaştere. Sau, dimpotrivӑ, a pune la îndoialӑ forţa pedagogicӑ, şi unicӑ, a intuiţiei personale. Cum ai putea să nu te retragi intimidat în spaţiul intim, asta dacӑ nu aderi definitiv, fӑrӑ rest și fără alte îndoieli, la opiniile sigure ale unuia sau altuia?

Aşa timid, am putea face câteva consideraţii plӑpânde. Am putea pentru început să aruncăm o privire și la celelalte înțelesuri ale cuvântului. Mai mult decât un fenomen imposibil de facto, el vorbeşte mai ales despre fapte uimitoare care survin pe neaşteptate. Uneori își găseşte sinonimii în alți termeni: semn, tainӑ. Să nu ne înşelӑm singuri: aici nu este vorba de o simplӑ nuanţӑ arhaicӑ de vocabular, ci de un mod de a privi viaţa, care transpare în expresii. Cu alte cuvinte, dacӑ odatӑ puteai vorbi despre un semn uimitor care se producea în mod tainic, adicӑ discret (şi care, ca semn a ceva, înceta a fi o ipotezӑ și împrumuta concreteţea obiectului semnificat), vocabula a ajuns să nu mai exprime nimic tangibil nici mӑcar cu gândul, ci numai lucruri absolut imposibile. Sau care, când nu pot fi repudiate, sӑ fie explicabile în alt chip. Orice soluţie va fi acceptatӑ câtӑ vreme se poziţioneazӑ la extrem faţӑ de transcendent: ori îl permanentizeazӑ, ori îi refuzӑ existenţa.

Am mai putea spune că nu toate miracolele sunt la fel. Existӑ lucruri vӑdit imposibile, care apar a fi dincolo de sfera legilor firii, cum ar fi porcul care zboară, și altele implauzibile, care ies din limitele probabilitӑţii firescului: un porc cu aripi, sӑ zicem. În genere, se obişnuieşte sӑ fie furnizate explicaţii doar pentru a doua categorie (mutaţie geneticӑ?); prima este atât de absurdӑ cӑ nici nu meritӑ efortul de a te opri asupra ei. Oarecum pe dos procedeazӑ vânӑtorii de miracole. Pentru ei ceea ce se întâmplӑ în preajma probabilului nu este niciodatӑ suficient, ba uneori nici chiar imposibilul nu pare destul de incredibil. Trebuie sӑ fie ceva şi mai şi, de neimaginat. Porcul trebuie sӑ zboare şi, eventual, sӑ cânte operӑ în timp ce executӑ un looping în aer, chiar dacӑ (sau mai ales atunci) bietul animal nu are aripile sau laringele necesare unor atari activitӑţi.

În cuvintele lui Eliade, omul zilei de azi și de oricând fie respinge cu hotărâre posibilitatea existenței oricărei forme de mister, fie, cel mult, își imaginează misterul în forme care nu au nimic din substanța sa reală.

Ambelor tipologii ar trebui poate sӑ le fie amintite de acele întâmplӑri mai puţin şocante, dar încӑ stranii, care nu ies din firea lucrurilor, ci trimit direct către ea. Pare contraintuitiv sӑ vorbeşti de miraculosul firii, adicӑ a ceea ce trӑim sau de care suntem înconjuraţi. Lucruri pe care ar trebui sӑ le denumim, raţional vorbind, ca fiind mai mult decât implauzibile: actul bunӑtӑţii, existenţa artei, ajutorul primit fix la momentul potrivit, complexitatea uluitoare a organismului uman, cӑldura mamei, ordinea care domneşte ubicuu în naturӑ, prietenia statornicӑ, darul lacrimilor şi tot aşa la nesfârşit. Ori dacӑ astfel de atribute ale firii le recunoaştem ca fiind omniprezente în spaţiu şi în timpul istoric (nu pare curios şi minunat cӑ acestea însoţesc dintotdeauna omul?), micul miracol ar putea însemna o (re)punere în ordine, o revenire la firesc. Lumea ar putea fi bine-ordonatӑ în sine, în sens platonician, independent dacӑ manifestarea ei, aici și acum, rareori este. Și atunci, opusul celui care considerӑ că miracolele nu existӑ nu este cel care aflӑ precum turnesolul câte o întâmplare inexplicabilӑ şi spectaculoasӑ ici-colo în ordinea naturii, ci cel care vede existenţa, cu toatӑ manifestările ei, drept un continuu miracol.

Ori asta înseamnӑ că orice miracol devine foarte greu de distins. Dacӑ el s-ar ivi când și când, atunci ar putea fi lesne recunoscut. Pe când dacӑ este parte a firii, înseamnӑ că se ascunde tocmai în neştiinţa noastrӑ de a-l desluşi. Mai straniu este cӑ, pentru a exista, orice miracol trebuie recunoscut ca atare, iar asta nu o poate face decât omul. Ca într-un joc în doi, actul oricӑrei mâini întinse trebuie însoţit de primirea ei. Am mai fi putut noi vorbi despre nealteritatea codrului de pâine dacӑ el nu ar fi fost consumat?

*

Ai uitat, Arseni. Ori nu mai știi că, liber fiind omul, nu i se adaugӑ acolo unde el este deja înzestrat? Că, în rarele momente când are loc ceva miraculos, i se oferă ce îi lipsește, nu ce posedӑ deja, și pe care oricum are a-l băga de unul singur în traistă? Eşti medic, vezi bine că nu ți se întâmplă nimic din ceea ce nu este în fire. Corpul tău are nevoie de hrană și o primește, altfel te-ai sfârși, Arseni, și încă trebuie să mai fii o vreme. Cu siguranță te hrănești; nu te îndoi de ceea ce cunoști, de ceea ce ai învățat o viață. Ție altele sӑ-ţi fie de mirare. Cӑci mereu s-a gӑsit şi se va găsi pentru tine câte un codru de pâine. Cum și de ce este, ori de ce uneori pare a nu se sfârși, acestea sunt alte întrebări. În fața lor nu ai decât două căi: le poţi lua ca însoţitori la drum, după cum te poți depӑrta de ele explicându-le. Nu mai ești un copil, Arseni, ai devenit om în toată firea. Ar trebui să știi ce cale să apuci. 

miracolul-firii

Anunțuri

Un gând despre &8222;Miracolul firii&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s