Ultimul dar

– Niciunul nu va afla! şi aproape cӑ rӑcnise cӑtre mine cuvintele.

Iar eu încremenisem, peste mӑsurӑ de şocat de câte aflasem. Trupul îmi tremura şi odatӑ cu el întreaga mea fiinţӑ. Cel din faţa mea, pe care îl numeam uneori prietenul meu şi care abia de mai era acela, mӑ privea cu o neşovӑire sӑlbaticӑ în ochi. Nu ştiam ce e de fӑcut ori de spus, nu pricepeam nimic din hotӑrârea lui; eram îngrozit însӑ, aşa cum se întâmplӑ în faţa unui fapt cu neputinţӑ de acceptat şi pe care, din acest motiv, pânӑ în cea din urmӑ clipӑ îl speri imposibil sӑ prindӑ viaţӑ. Vulturul stӑtea lângӑ noi, respirând sacadat cu ciocul întredeschis şi având urme arӑmii pe penele de pe piept, şi ne fixa într-un fel care mӑ înfiora şi mai mult. Ceva foarte adânc în mine îmi spunea cӑ, dacӑ i-ar fi fost posibil, s-ar fi aruncat asupra mea şi m-ar fi sfâşiat într-o clipitӑ.

Poate cӑ pasul meu înapoi a fost cel care l-a mai înmuiat puţin. Înţelesei cӑ, dincolo de voinţa sa de acum nebuneascӑ, numai o spaimӑ nefireascӑ îl aținea în calea mea şi îl determinase sӑ pronunţe acele cuvinte. Dar ce îl fӑcuse sӑ se înspӑimânte într-atât pe el, cel care ne învӑţase sӑ strigӑm cӑtre cer cu pumnul ridicat? Unde era bunul şi blândul meu prieten, al nostru, al tuturor?

– Iartӑ-mӑ, te rog, îmi spuse într-un târziu, prӑbuşindu-se. Iartӑ-mӑ, dragul meu! Nu mai ştiu cum sӑ îți vorbesc, nu mai ştiu sӑ o fac. Oare nu trebuia eu sӑ cunosc cӑ aşa va ajunge? Nu asta e firea lor? Am dorit sӑ vӑ fie însoţitor cel pe care îl credeam cel mai nobil dintre animale, dar cât m-am înşelat! Azi speranţele-mi sunt fum. Și cred cӑ l-am pierdut şi pe el odatӑ cu ele, nu ştiu. Dar deunӑzi, vӑzându-l cu câtӑ cruzime se aruncӑ asupra semenilor sӑi şi cum le scoate ficatul şi cum le bea sângele şi cum… Pe fraţii şi pe surorile lui! Tu ştii ce privelişte a fost, tu ştii ce orori a trebuit eu sӑ privesc? Și ce viitor mi s-a înfӑţişat? Eu, pe care voi m-aţi numit salvatorul vostru, cel pe care l-aţi iubit cândva şi cӑruia i-aţi dӑruit atâtea… eu… eu nu mai pot rămâne. Nu mai pot!… nu mai pot, îmi este cu neputinţӑ sӑ mai fiu aici… am stat alӑturi de voi în cӑderile voastre, cu atât mai mult locul meu este acum lângӑ el în prӑbuşirea lui… cum sӑ vadӑ lumea ce a devenit cel pe care l-am crescut de mic cu mâna mea şi l-am protejat şi l-am adus în mijlocul vostru, iar acum sӑ ucidӑ fӑrӑ vreun sens, unul dupӑ altul o sӑ îi distrugӑ pe cei dragi ori pe cei necunoscuţi, fӑrӑ sӑ aleagӑ în vreun fel între ei, şi abia ӑsta este lucrul cel mai groaznic… iar sӑ-l gonesc nu mӑ pot îndura, cӑci poate trӑi doar alӑturi de mine, libertatea lui va însemna şi sfârşitul sӑu, deşi el încӑ nu o ştie, şi pe urmӑ la fel de nesuportat îmi este presimţirea cӑ își va afla osânda în sӑgeata unuia dintre voi, voi, care v-aţi omorî şi zeii…

Vorbea clӑtinând din cap şi tărăgănind la nesfârşit, ca într-o mantrӑ, cuvinte pe care abia i le desluşeam. Poate pentru cӑ mӑ simţeam pierdut la rândul meu şi mӑ nӑruiam odatӑ cu el.

– Dacӑ sânge este ce vrea, mӑcar nu va fi de om! Sӑ îmi rupӑ mie în fâșii ficatul şi durerea pe care o simt în piept. Ce mi-e mie moartea?! Chiar mâine vom pleca dintre voi. Mӑ voi duce pe cel mai înalt vârf din cel mai îndepӑrtat munte, acolo unde sӑ nu ne ştie şi sӑ nu ne afle nimeni. Lor nu le spune nimic. Ba nu, spune-le mai bine aşa. E ultimul meu dar pentru ei. Zi-le cӑ Prometeu fost-a prins de o coloană de piatră, stârnit fiind împotrivă-i vultur cu aripi întinse care să-i rupă cu pliscul nemuritorii rărunchi, dar tot ce-i sfâșie ziua apriga pasăre iarăși întreg peste noapte renaște. Aşa sӑ le spui. Sӑ cunoascӑ ei cӑ totul este voinţӑ divinӑ. Vor accepta firea lucrurilor şi nu vor mai cӑuta cӑtre mine niciunul dintre ei. Nici cӑtre mine, nici cӑtre bietul şi nefericitul de el.

ultimul-dar

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Ultimul dar&8221;

    • mutareainplic 20 Octombrie 2016 / 13:33

      Îți mulțumesc!
      Săracul Prometeu, parcă nu era suficient de tragică povestea lui, am mai supralicitat și eu.

      Apreciază

      • doar verde 20 Octombrie 2016 / 13:53

        Sinceră să fiu, înainte să îmi dau seama despre cine este vorba, aş fi putut crede că sunt eu (muritor de rând), care, uneori, sfâşii pe alții, alteori simt cum renaşte vreun sentiment pe care îl credeam dispărut…

        Apreciază

        • mutareainplic 20 Octombrie 2016 / 14:05

          Păcat atunci că l-am desconspirat. Un text bun nu este concluziv, ci lasă să iei din el cât simți nevoia și să faci din el partea ta. Ca niște „Pietre” de exemplu :).

          Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s