Allegro maternal

Stau lângă patul ei de ceva vreme fără să știe că sunt lângă ea. Are ochii închiși și se odihnește. Poate că ar trebui să îi spun că sunt aici. Cu unii oameni prezența continuu alături este arareori percepută ca atare dacă este discretă și nu o văd cu ochii lor. Îmi spun că oricum în situații ca aceasta, oricât mi-aș dori, sprijinul meu nu are cum să fie altfel decât modest, insignifiant. În mod cert astfel pare. Voi afla peste ani dacă am intuit bine.

*

Deocamdată nu mă îndur să o trezesc. A născut de ceva mai mult de o oră și încă este complet epuizată. Eu, ce să mai zic?! Și apoi mai sunt sedativele. Ciudat, femeia asta despletită, încruntată și sleită de efortul din ultimele ore îmi trezește o amintire mai veche, care însă fuge de mine și nu o pot prinde nicicum. Îmi pare, cum să spun, că îi aflu o frumusețe pe care nu i-o văzusem până atunci. Cred că a și ascuns-o de mine. Nu mai este soția mea pe care o știu de o viață. A devenit între timp mamă, s-a transmutat peste zi în altceva.

*

Asta chiar ar fi culmea! Nu m-am putut abține și, de drag, mi-am întins degetele prin părul ei. Imediat a deschis ochii. Pe timpul sarcinii somnul ei de până atunci se transformase, în mod aproape nesperat, într-unul adânc și odihnitor. Ar fi de necrezut să îl piardă începând chiar din prima noapte.

*

Următorii ani îi petrec prin o mulțime de parcuri și locuri de joacă. Recunosc, ăstimp am mai tras cu ochiul uneori, fascinat de lumea care îmi devenea vizibilă și în altă parte decât în propria casă. Aveam să mă conving cât de incredibile sunt mamele. În mod curent. De fapt orice femeie pare a funcționa în alte planuri de existență decât bărbații, lucru în sine capabil de atracție (noi nu părem la fel pentru ele). Dar mamele parcă mai mult sunt o specie aparte, de sine stătătoare. Doamne-ferește de vreo blasfemie, dar cred că un mod bun de a le caracteriza este cel apofatic: mama nu este blândă, nu este răbdătoare, nu este devotată, nu este iubitoare – este cumva dincolo de toate astea, în sensul că depășește limitele în care este obișnuită a trăi restul omenirii. Nu oricui îi este la îndemână renunțarea la propriul sine. Pentru o mamă, o idee simplă și totuși incredibil de dificilӑ, cum este cea de a sacrifica dorința proprie pentru a altuia, vine natural, ca hrănirea sau respirația. De dragoste ori devotament nu are sens să mai spun ceva. Să fiu totuși mai reținut, nu știu dacă nu cumva generalizez prea facil. Am şi eu dozele mele de naivitate, deloc neglijabile.

*

Printre atâtea feluri de bărbați din lumea asta, eu nu cunosc unul care să privească mamele ca pe femei oarecare, adică să se zgâiască la ele, să le cântărească, să le evalueze, așa cum fac de obicei. Or exista, numai că eu nu cunosc personal nici măcar unul. Sau poate doar mi-e jenă să le urmăresc privirea în acele clipe. Există ceva inhibitor în imaginea unei mame cu un copil. Posibil să fie tot felul de explicații derivând din complexitatea planurilor psihice ale jumătății ăsteia de omenire care, zice-se, gândește exclusiv simplist. Printre ele ar putea fi și aceea că mama este percepută cumva ca o ființă universală, că fiecare mamă înseamnă infinit mai mult decât persoana sa și trimite către o categorie care le include pe toate. Cum să îți privești ludic propria mamă?

*

Nu că nu ar fi nimic de privit. Multe femei ajung să arate formidabil la ceva vreme după naștere (am zis cӑ m-am mai uitat primprejur). Corpul revine optimist la forme anterioare, sânii se împlinesc, pielea este mai strălucitoare, părul acesta pe care acum îl mângâi devine mai sănătos – parte și a alimentației din timpul sarcinii. Însă, deși la vedere, privind mai atent nu lucrurile acestea se văd în prim plan. Frumusețea lor este altfel. Pentru că sunt atât de obosite și totuși arată tot timpul fericite. Își țin copiii în brațe, le cântă, îi alăptează, și îi leagănă, și le murmură câte ceva, și gânguresc apoi împreună. Petrec zilele într-o liniște aparte, foarte adâncă uneori, în totală disonanță cu agitația în care se trӑieşte în jurul lor. Și au când și când o privire pierdută undeva în eter, care le metamorfozeazӑ giocondian zâmbetele. Este o lecție pentru fiecare dintre noi, despre ce înseamnă de fapt frumusețea lumii și cum o putem regăsi în lucrurile cele mai firești.

*

Mi-am dat seama de unde am sentimentul acela familiar în timp ce o privesc. Iar eu – eu însumi, nu altul – nu aș putea fi mai surprins de acest gând: îmi aduce aminte de mama. Cum de e posibil?!

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;Allegro maternal&8221;

  1. doar verde 4 Noiembrie 2016 / 19:37

    Mi-e inima plină de bucurie când citesc aceste cuvinte!
    Văd mamele privite așa cum ar merita! (deasemeni ,nu generalizăm)
    Cu siguranță Maria va ști să iubescă dincolo de ceea ce se vede, și va aprecia dragostea părinților, dincolo de timp!
    PS Sugerez observarea (dincolo de cuvinte) gândului bun pentru sărbătorită!

    Apreciază

    • mutareainplic 4 Noiembrie 2016 / 20:16

      Mi-ar fi și mie inima plină de bucurie dacă Maria va învăța să distingă frumusețea lumii dintre atâtea lucruri. Să am de la cine învăța și eu.

      E, esența acestor rânduri e scrisă cu mulți ani în urmă și de atunci ideile s-or mai fi nuanțat. Le-am lăsat așa dintr-un sentiment de… onestitate, ca să zic așa. Altfel, aș citi oricând un text complementar despre „meritele” taților în perioada lăuziei. 😊

      Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s