Canon de nuntӑ

Pe amfitrion Johann îl asculta cu o jumӑtate de ureche numai. Nu din plictis sau dintr-o impoliteţe indiferentă; în fond niciuna din ele nu îl caracterizau. Dar gazda lor era mai mult decât un lider al muzicienilor din acele timpuri şi locuri. Ambrosius poseda un temperament care impunea de la sine, oricare ar fi fost interlocutorul sau subiectul discuţiei. Lui Johann i se pӑrea mai înţelept sӑ inducă mai multă deferență prezenței sale, ceea ce era de altfel o practică firească în acele timpuri nesigure. Doar că astfel, nemaiavând ce anume sӑ îi ținӑ în frâu ochii minţii, nu îi putea stӑpâni sӑ nu zboare în mod regulat pe unde voiau ei.

Era, fӑrӑ îndoialӑ, o eroare reţinerea faţӑ de bunul şi vechiul sӑu prieten şi binefӑcӑtor. Cu vreo zece ani în urmӑ, când soția și fiica sa plecaseră spre ceruri, Ambrosius îi asigurase prompt un post în structura ecleziastică a orașului şi în acest fel îi salvase probabil viaţa. Deşi poate cӑ acest om remarcabil nu o ştia, deoarece faptele de acest gen fӑceau parte din normalitate sa. Și totuşi nu erau puțini cei ce se obişnuiserӑ cu astfel de acte şi le primeau nu recunoscând în ele manifestarea unei virtuți a sufletului, ci ca fiind o datorie a funcţiei sale. Dar el, Johann, înțelese după un timp şi îi purta de atunci lui Ambrosius o profundӑ recunoştinţӑ. De fapt era, într-un fel sau altul, recunoscător întregii familii Bach. Acceptase să devină nașul Judithei, iar unuia dintre băieții mai mari, lui Christoph, îi preda lecții de orgă. Prin urmare, viața îi oferise la timp o a doua șansă de a petrece mai întâi întru creșterea unui copil și, pe de altă parte, de a ajuta la desăvârșirea unui elev meritoriu. Așa rămăsese Johann în viaţa lui Ambrosius, precum altӑdatӑ cavalerii se devotau seniorilor lor. Cӑci puține lucruri sunt mai trainice în aceastӑ lume decât lanțurile cele mai grele şi de nedesfӑcut ale prieteniei.

Cu timpul, grija cea mai mare a lui Johann fu sӑ merite apropierea onorantă la care alții visau doar. Se cufundase de bunăvoie în munca pe care se știa dator să o facă, iar țelul său era sӑ evolueze pentru a-şi demonstra în mod continuu valoarea. Compozițiile sale se revӑrsau una dupӑ alta, într-o înșiruire de preludii corale îndeosebi pregătite pentru biserica oraşului. Pentru sârgul său era foarte apreciat de cler si de mireni, dar și de urechea fină a muzicienilor zilei.

Însă nici măcar noua sa viață tihnită și bine așezată nu avea să îl scutească de unele răspântii ce apar inevitabil mai ales la o anumită vârstă. Mii de sunete pe care numai el credea că le aude și le pricepe, îi rememorau uneori muzica din nordul Italiei, muzica tinereții sale, expansivă, veselă, plină de nerv, șăgalnică, de nu chiar nerușinată pe alocuri. Deseori scria compoziții care preluau câte vreo linie melodică provenită din această muzică. Atunci simțea în el o tensiune anume, ca și când tocmai ar fi realizat un lucru nepotrivit, aproape rușinos. Fiindcă așa își închipuia Johann, că era sarcina lui și o chestiune de onoare să ferească spațiul sacru al bisericii de bucuriile acestei lumi, că nu se cuvenea să răpească orgăi ori violoncelului nimic din marea solemnitate pentru care existau pe lume. De fapt, nu era sigur de nimic. Ar fi fost peste măsură de recunoscător, așa, numai pentru liniștea sa, dacă cineva i-ar fi arătat că existau căi foarte firești de a aduce împreună voioșia cu sobrietatea cerută de funcția sa. Ar fi vrut să știe, atât.

La toate acestea se gândea Johann, pe când se afla în casa prietenului sӑu, Ambrosius, la nunta fostului sӑu elev, Christoph, alături de fina sa, Juditha, și de fratele lor mai mic, Sebastian, şi pe când stӑtea de vorbӑ cu muzicieni ai timpului, înconjurat de sunetul muzicii calme și serene, acea muzicӑ a contrapunctului limpede, a melodicitӑţii pure şi plinӑ de armonie, și cine poate ști dacă nu cumva era compusă de el însuși.

Știi cum se întâmplӑ uneori sӑ îți atragӑ privirea o mişcare înainte de a înţelege că un lucru anume mişcӑ? Sau cum percepi o atingere mai întâi de a vedea ce anume vine să atingă? Oare ce fibre ale sufletului își întind punțile spre apropieri cu mult înainte ca simţurile noastre sӑ ni le aducӑ înspre conştient?

Înţelese într-un târziu Johann cӑ privirea sa urmӑrea de ceva vreme un bӑieţel blonduţ, cârlionțat şi firav, care se ţinea mai la o parte din calea agitației petrecerii. Sebastian, căci el era, asculta muzica cu ochii pe jumӑtate închişi şi îşi legăna ușor capul de o parte şi de alta. Dar ceea ce fixase privirea lui Johann erau degetele copilului. Acestea alergau peste tot pe deasupra mesei, însӑ, lucru minunat, lui Johann i se pӑrea cӑ mişcarea degeţelelor nu era una întâmplӑtoare, ci că avea un sens deslușit în ea, că acestea umpleau lentoarea timpilor, dublau sau chiar triplau mӑsura ritmului, şi ba alunecau gingaşe în valuri, ba loveau cu îndemânare coarde imaginare, înveselind melodia și îmbogățindu-i gravitatea cu râsete de copil.

Cӑci fiecare mișcare a degetelor ingenue atingea câte o clapӑ a sufletului muzicianului organist, gata a se învrednici să recunoască o mare răscruce a vieții sale și să-i ofere bun popas în sinea sa. În acea seară Johann fu cu adevărat fericit. Cine știe, își spuse cu sclipiri de zâmbet în privire, poate sute de ani mai târziu fi-vor și alții.

 

Johann Pachelbel – Canon in D Major (Violin)

Anunțuri

8 gânduri despre &8222;Canon de nuntӑ&8221;

    • mutareainplic 22 Noiembrie 2016 / 22:35

      Iti multumesc. Stiu ca nu am genul de blog care invita usor la discutie, de aceea apreciez fiecare rand lăsat aici.

      Apreciază

  1. Mama Aluniţă 23 Noiembrie 2016 / 11:41

    Am reascultat Canonul (nu stiam versiunea asta) si parca, parca, ziua mea a devenit mai senina. Multumesc pentru sugestie 🙂

    Apreciază

    • mutareainplic 23 Noiembrie 2016 / 11:56

      Cu plăcere :).
      Și când te gândești că lucrarea a rămas practic necunoscută până în urmă cu foarte puțini ani…

      Apreciază

      • Mama Aluniţă 23 Noiembrie 2016 / 11:59

        Adica vreo suta, din ce am citit eu pe net. Desigur ca, la scara universala, o suta de ani e un firicel de praf in vantul istoriei 🙂
        Eu stiam tema de doar vreo douazeci, din melodia lui Doru Stanculescu, presupun ca o stii si tu.

        Apreciază

        • mutareainplic 23 Noiembrie 2016 / 12:56

          Da, cam așa. A stat în adormire pâna prin prima jumătate a secolului trecut. De la o vreme este asociată cu nunțile, mai ales în occident. De, canon, ce să îi faci…

          Apreciat de 1 persoană

    • mutareainplic 17 Ianuarie 2017 / 13:23

      Mulțumesc, mi-a plăcut :). Foarte haios!
      Citeam despre „Canon” că are o linie melodică atât de generoasă, încât a fost împrumutată în cam toate genurile posibile. La fel cum se spune despre ceea ce citim și ne place, că devine într-un fel al nostru.

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s