Praznicul, peştera şi orӑşenii

Era prima persoană lângă care oprisem pentru minime indicații. O făcusem din proprie inițiativă, spre marea mirare a consoartei. Hainele omului erau curate, dar cam ponosite și neglijent purtate. Ce-i drept, ne vorbea cât se poate de politicos şi îndatoritor. Pânӑ la urmӑ era firesc să fim recunoscători pentru că dӑdusem de el la orele amiezii, în satul acela cam pustiu. Și totuși era ceva cu el ce nu reușeam să înțeleg, un fel cam prea voit-distant de a ni se adresa, o mijire ciudată a ochilor, aproape batjocoritoare.

La capătul satului ne apăruse înaltă mănăstirea. În timp ce căutam din ochi un loc de parcare, am observat un polițist care îmi făcea semne să mă îndrept către el. I-am explicat că noblesse m’oblige, ce sӑ fac dacӑ aşa stau lucrurile; nu ştie cumva unde aş putea să parchez mașina altundeva decât în poarta mănăstirii? Mi-a indicat o potecă în partea dreaptă a drumului, care, după douăzeci de metri, intra de-a dreptul în interiorul stadionului de fotbal al satului. Contra unei taxe infime îmi era îngăduit să parchez mașina pe gazon. Cum așa, puteam să o las acolo, oriunde doream? Pentru că tocmai observasem o mână de vaci și alta de oi care tundeau liniștite iarba. Nu deranjam pășunatul șeptelului, nu începe vreun meci mai târziu? Nu, nu am fi deranjat deloc, ne-a expediat polițistul și, foarte curios, mi s-a părut că văd în zâmbetul său aceeași tentă zeflemitoare ca a consăteanului său de adineaori.

Mănăstirea era frumoasă, cu spații largi și aerisite. Câteva persoane trebăluiau agitate, pregătind Adormirea de a doua zi. Printre mireni se preumbla și un fel de bulibașă local, trăgând după el pe post de calabalâc vreo cinci-șase copii bine ferchezuiți. Noi însă venisem pentru cu totul altceva. Am rugat pe unul dintre cei care se nevoiau cu treburi să ne îndrume către peșteră. Aproape euforic de întorsătura pe care vedea că o ia ziua lui, bărbatul ne-a promis că ne va conduce personal. A luat cheile peșterii cu el, ceea ce ne-a intrigat puțin, și ne-a îndrumat înspre micul deal din spatele mănăstirii.

Pădurea prin care urcam a lăsat repede loc pietrei. Fără de veste ne-am trezit cocoțați la câțiva zeci de metri înălțime, la intrarea unui canion. De partea cealaltă se ridica impunătoare cupola altei biserici; pentru o clipӑ am crezut cӑ va trebui sӑ trecem dincolo şi nu vedeam cum. După alte câteva minute de mers ajunserăm la intrarea în peșteră. Un lanț gros și o poartă au fost deschise, iar noi am pășit înăuntru.

Peștera nu era prea mare, iar vizitarea ei abia lua din timpul degustării unei cești de ceai. Prin ea călcam oarecum ezitant, ca prin orice peşterӑ. Dar însoțitorul nostru era vorbăreț și exuberant, iar noi foarte îngăduitori în a-l asculta. Pare-se că îi căzusem cu tronc. După o lungă și inconsistentă tiradă, în cele din urmă s-a decis să arate unor atari oameni de calitate și o încăpere mai retrasă, în care accesul turiștilor era îndeobște interzis. Găsise personal acolo pe unul din pereți, în urmă cu ceva ani, o formațiune care aducea cu un chip uman, poate chiar de sfânt, și voia neapărat să împărtășească cu noi descoperirea.

În încăperea cu pricina lumina era puțină și doar spre intrare. La început s-a îndreptat cu paşi siguri spre unul din pereţi. Dupӑ mai puţin de un minut cӑuta cu ezitӑri şi poticneli şi prin alte pӑrţi. Am fost nevoiți să fim martorii unor îndelungi tentative de a identifica imaginea respectivӑ prin păduricea de stalactite, toate eșuate. Nu m-am îndurat să îi sugerez că muntele și-o luase poate înapoi. Gazda noastră părea vizibil abătută, ceea ce pentru noi însemna în sfârșit încheierea turului, însă, spre lauda sa, își reveni repede. Pentru el devenise o datorie de onoare sӑ se asigure cӑ nu vom fi pe de-a întregul nemulțumiți de insuccesul nostru și nu vom rămâne cu neplăcuta senzație că am bătut drumul chiar degeaba până acolo. Aşa cӑ ne-a împins de-a dreptul ne-a încurajat să înaintăm mai în adâncurile unui culoar. Acolo, într-un întuneric aproape desăvârșit, ne-a strâns laolaltă și a bătut o dată din palme.

Brusc am simțit cum aerul din jur capătă o densitate stranie. În eterul rece pe care-l respiram au început să se audă șuierături și fâlfăiri, iar adierile aproape că ne-au atins obrazul. Am scos camera și am făcut câteva poze în orb. La lumina blitz-ului am descoperit cum stăteam în centrul unei săli micuțe și eram înconjurați de zborul unui stol de lilieci. Alte câteva zeci ne supravegheau agățați de pereți. Nu îndrăzneam să ne mișcăm, ca nu cumva să frângem fluența acelui zbor de o precizie incredibilă. Apoi dintr-odată nu ne-a mai fost teamă și ne-am trezit că ne-am întors toți trei, treptat-treptat, în timpul aceleiași copilării.

(Nu mai știu, sper că fetele aveau amândouă părul prins. Poate ne confundă un liliac cu vreo stalactită și se agață de noi! Dacă ăștia au piramidă socială, atunci rangul inferior e sus pe tavan, iar căpeteniile stau direct pe podea probabil. Liliacul care vrea să avanseze în viață își dă pur și simplu drumul în cap pe podea. Chiar, ce ar fi să le prind unul?)

Ne-am întors râzând tot drumul înapoi spre mănăstire și, mai departe, până la locul unde parcasem mașina. De efervescenți ce eram revenisem și la sentimente mai bune relativ la tot ceea ce ținea de viață. Ni se părea acum că parcarea pe stadionul-pășune îmbină inspirat nevoile bovine cu administrația și cu circul comunal. Numai că ajunși acolo am avut parte de o altă surpriză. Pe locul a ceea ce trebuia să fie terenul de fotbal am reperat o uriașă aglomerare de oameni. Mașini parcate una lângă alta, grătare sfârâinde, muzică în zeci de difuzoare simultan, răcnete, chiuituri, țopăieli și rochii înflorate. Din acea Tortugă trebuia să ne extragem noi automobilul. Intrarea vreunui nepoftit într-un solar populat exclusiv de femei nu ar fi produs o debandadă mai mare. Apropiindu-ne am început să înțelegem că pătrundeam în spațiul brownian al unei enorme întruniri țigănești, genul pe care, dacă ai noroc în viață, o vezi doar la televizor. Abia atunci am făcut legătura între termeni până în acel moment disparați: bulibașe, Costești, Sântă-Mărie, patroană spirituală, privirile tăioase ale sătenilor. Pentru a doua oară în ultimul ceas nimerisem captivi în cercul sufocant al unui haos străin de noi. Și, la fel ca mai devreme, simțeam cum ne cuprinde din nou teama.

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Praznicul, peştera şi orӑşenii&8221;

  1. Ana Vlad 6 Decembrie 2016 / 19:19

    Interesant cum satul cam pustiu s-a transformat într-unul cam prea populat :). Cât despre lilieci, cred că noroc că era întuneric. Faină aventura voastră, am stat cu sufletul la gură de la prima uitătură a săteanului.

    Apreciază

    • mutareainplic 6 Decembrie 2016 / 19:29

      Dar noi!
      Cand plecasem la drum stiam ca mergem sa vedem „Pestera liliecilor”. Credeam ca e ceva foarte turistic, cu trei-patru lilieci cuminti, discreti si aliniati la o distanta sigura, in timp ce lumina cade cat se poate de clar pe ei. Nicidecum cu coborarea aia in mormant de care am avut parte. Cat despre extragerea bunurilor personale de langa usile corturilor, pot sa certific ca in materie de adrenalina o poti compara cu bungee jumping-ul :).

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s