Poftiți de alegeți!

Sunt cumva descumpănit de felul ridicol în care am încheiat textul precedent. Mi se pare că a fost o alegere complet nefericită să vorbesc despre mine într-un mod care poate fi lesne luat drept arogant (vezi bine, m-am decis Eu să îmi despart drumurile de unii…). Nu am reușit, cred, să explic că vorbesc de cazuri ideale, că mi-aş dori să ştiu când sӑ aleg şi cerebral, nu doar aproape exclusiv prin filtrele subconştientului, emoțiilor ori al pornirilor instinctuale. Mi-am creat practic de unul singur un context negativ pentru rândurile următoare. În fine, cu mea cupla înainte.

Spuneam că felul în care decidem este până la urmă unul restrictiv. Pe lume ne lovim constant de probleme minore, de unele importante şi de altele serioase în cel mai înalt grad. Ferice de cel capabil să discearnă între ele. Într-adevăr, doar cele din a doua categorie presupun actul real unei decizii, pentru că sunt singurele pentru care, în genere, nu ai certitudini. Dacă ai avea, atunci nu ai alege, ci ai merge drept la țintă. Nesiguranța este ceea ce ne face să cădem pe gânduri în fața mai multor opțiuni. Primele probleme sunt atât de oarecare încât nici nu merită preocuparea unei selecții. Ultimile sunt chestiuni în care ştii dinainte că nu ai a alege; nu poți pune în discuție, de exemplu, alternativa la viața unui copil.

Un exemplu de problemă importantă, menită să îți consume zilele, nervii sau minibarul, după felul de a fi al fiecăruia, este acel moment în care trebuie sӑ îți duci propriul copil la şcoală. Chestiunea este atât de complicatӑ şi confuzӑ, încât orice ajutor primit este perceput ca miraculos. Inițial schiţasem câteva rânduri ce se doreau destinate părinților care urmau să intre, cu tot cu copii, în clasa fostei învățătoare a Mariei. În casa Doamnei  cuvintele mele nu şi-au găsit atunci locul; dincolo de subțirimea lor, ar fi putut lesne fi luate drept un omagiu nepotrivit. Le voi lăsa aici în forma aproximativ inițială. Mă gândesc că mereu vor fi părinți aflați în situația de mai sus şi, chiar dacă amănuntele rămân ca întotdeauna intime, totuși poate ceva-ceva util or putea extrage şi de aici.

*

A alege un învățător pentru propriul copil este unul din cele mai dificile momente ca părinte. Criteriile certe nu sunt deloc la îndemână şi, peste toate, te confrunți cu lipsa oricӑrui control real al deciziei. Practic ţi se cere sӑ iei o hotӑrâre de importanţӑ majorӑ, adică sӑ laşi copilul pe mâna unui străin, timp de câţiva ani, zi de zi, fără sӑ cunoşti mai nimic despre persoana respectivӑ şi fără sӑ ai posibilitatea obiectivӑ de a o face apriori. Cu alte cuvinte, nu se pune problema realӑ a unei alegeri, ci rămâi mai degrabă cu senzaţia cӑ viața, lumea sau orice altceva alege pentru tine.

O soluţie de a mai îmblînzi întrucâtva stresul perioadei este de a te informa cât de mult posibil. A cunoaşte ceva despre mediul viitor al copilului (despre şcoala respectivӑ, despre viitorul profesor şamd) îți poate da senzaţia unui minim control, chiar şi atunci când s-ar întâmpla post factum. Dacӑ nu poţi avea criterii ferme, atunci mӑcar ceva oricât de indirect ori secundar. Numai cӑ aici apare o nouӑ problemӑ: de unde te informezi, pe cine întrebi şi de părerea cui ţii cont? Cine sau ce anume poate oferi pӑrticele de imparţialitate? Cӑci imediat ce începi cu întrebările, din lacul necunoaşterii în care te aflai, te trezeşti căzut în puțul impresiilor haotice ale massei neuniforme de pӑrinţi, fiecare dintre ei bine ancorat în convingeri antagonice între ele. Nu existӑ metodӑ mai sigurӑ, cred, de a-ţi amplifica frӑmântarea şi de a descuraja orice lămurire decât aceea de a cӑuta rӑspunsuri în subiectivitatea unor oameni diferiţi unul de altul. Şi atunci ajungi aproape firesc la ideea că din acest punct vei continua cumva pe cont propriu, soluție ce va putea părea la fel de bună ca oricare alta.

Voi încerca, deci, sӑ fac douӑ modeste observaţii personale, fӑrӑ pretenţii revelatoare, dar care ar putea domoli întrucâtva neliniştile celor ai căror copii vor fi în următorii ani alături de doamna noastrӑ învӑţӑtoare.

Dacӑ veţi fi frunzӑrit evenimentele din spațiul online al dânsei şi veţi fi avut rӑbdarea sӑ priviţi (încruntați, ca pentru o treabă serioasă) o parte din miile de poze fӑcute în ultimii ani, aţi fi putut observa douӑ lucruri care se repetӑ cu regularitate. Primul este starea generalӑ de bunӑ dispoziţie care transpare din fotografii. Indiferent de locaţia în care au fost surprinşi copiii, pӑrinţii sau bunicii (în sala de clasӑ, la bibliotecӑ, în excursii şi tabere, la muzee şi case memoriale, prin parcuri sau aiurea), lumea este vădit relaxatӑ, zâmbeşte larg sau râde cu poftӑ. A doua observaţie este cӑ nu par a exista “bisericuţe” între copii. Preferinţe or fi şi sunt fireşti, dar respingeri faţӑ de unul sau altul nu se vӑd, dimpotrivӑ. Orice copil a fost surprins în fotografii (iar de multe ori exact despre asta este vorba: nu s-a stat la pozӑ, ci au fost surprinşi) alӑturi de oricare alt coleg din clasӑ. Dacӑ “noii” pӑrinţi sunt exact ca noi şi ca celelalte generaţii de dinaintea noastrӑ, atunci își vor trimite copilul la şcoalӑ nu numai cu bune intenţii şi cu educaţia subînţeleasӑ din anii de acasӑ, ci şi împovӑrat de sfaturi de ultimӑ orӑ, de tare de familie, de indicaţii discutabile legate de lângӑ care copil sӑ stea în bancӑ şi pe care sӑ îl evite, de “seriozitatea” strictӑ de care sӑ dea dovadӑ la ore şi altele asemenea. Apoi, la proximele ocazii, va privi, uimit sau consternat dupӑ caz, fotografii în care copilul pare a se simţi excelent indiferent de companie, fraternizând, la propriu, chiar şi împreună cu colegii “de evitat”.

Dar mӑ opresc aici, deoarece, dacӑ aş înainta, ar trebui sӑ trag nişte concluzii din aceste douӑ observaţii simple şi nu doresc sӑ o fac în numele nimӑnui. Ce doresc sӑ arӑt este cu totul altceva. Pentru niște părinți chinuiți de necesitatea unei alegeri majore, avantajul principal al unei astfel de deschideri profesionale este cӑ permite oricui remarci ca acestea. Că li se oferă cadrul unei alegeri bune, care invită spre ea şi responsabilizează. Cu cât observațiile sunt mai puţin filtrate de impresiile personale ale unora sau altora, cu atât mai bine. Trebuie doar cӑutate, cӑci de existat existӑ.

Anunțuri

9 gânduri despre &8222;Poftiți de alegeți!&8221;

  1. Ana Vlad 17 Ianuarie 2017 / 18:38

    Mie nu mi-ai părut arogant la textul precedent. Ca să știi :). Și cred că e anormal să luăm decizii doar cerebral, oameni fiind.
    Cât despre doamna învățătoare, cunosc genul dedicat, am avut noroc cu copilul cel mare, și cunosc și reversul, deși cunoșteam omul dinainte și îmi plăcea chiar. Nu ai cum să ai certitudini cu așa ceva, asta e clar, cum ai și subliniat și un motiv e că omuleții sunt diferiți. Mie mi-ar plăcea să poată alege și ei. Aiureli, știu. Oricum, în urma a ceea ce am trăit în ultimii doi ani jumate cu cel mic, am ajuns la concluzia fermă că învățătorul, femeie sau bărbat, trebuie să aibă căldură sufletească pe care copilul să o simtă.

    Apreciat de 1 persoană

    • mutareainplic 17 Ianuarie 2017 / 19:07

      Să aibă un anumit tip de căldură sufletească şi copilul să o simtă, aşa este. De aici încolo se poate vorbi de act pedagogic. Şi nu numai legat de profesori ca meserie, ci în orice situație similară.
      Mulțumesc pentru cuvintele bune, dar serios dacă nu m-am simțit (mă simt) prost.

      Apreciază

      • Ana Vlad 17 Ianuarie 2017 / 19:23

        De ce să te simți prost? Pentru așa-zisa aroganță? Chiar nu ai de ce. Nu putem fi prieteni cu toți oamenii pământului, avem valori, la naiba :D.
        Apropo, mi-a plăcut chestia cu consumul minibarului, dacă știam că pot… Eu mi-am consumat doar nervii 🙂

        Apreciat de 1 persoană

        • mutareainplic 17 Ianuarie 2017 / 21:52

          Nervii sau ficatul, aceasta-i întrebarea :).
          Mai este un aspect pe care, din delicatețe pentru părinți, nu îl menționasem atunci. Alegerea unui învățător nu este o alegere finală, ci începutul unei colaborări în trei. Mai rău, e ca în bancul cu cei trei evrei care fac patru partide. Relația e între cei trei, dar şi în oricare combinație de doi raportat la cel de-al treilea.

          Apreciat de 1 persoană

  2. Poteci de dor 17 Ianuarie 2017 / 18:50

    Sensibil subiect. Eu am avut învăţător şi spun sincer că aş fi vrut o doamnă. Mai caldă, mai blândă. O aveam ca exemplu pe mama care îşi mângâia elevii, le vorbea cald, aşa cum face şi acum. Şi simţeam diferenţa, eram geloasă pe elevii ei.
    Copii nu am aşa că nu ştiu cum e acum şi nu pot vorbi din experienţă.

    Apreciat de 1 persoană

  3. Nautilus 18 Ianuarie 2017 / 1:36

    Bună dimineața.

    Ar mai fi, cred, problema compatibilității (psihologice, astrologice, de orice fel) între copil și învățătoare. Se întâmplă uneori să se întâlnească doi oameni buni, extraordinari și bine intenționați… și să iasă un dezastru. Doamne ferește.
    Pe copilul meu l-aș duce mai întâi să o vadă pe d-na -de mai multe ori- și să-mi spună dacî îi place/ nu-i place.

    Apreciat de 1 persoană

    • mutareainplic 18 Ianuarie 2017 / 8:18

      Da, da, foarte bun sfat. L-aş adăuga şi pe el încercărilor de a te lămuri, ca părinte, asupra profesorului. Presupun ca sunt mulți părinții care îl urmează, instinctiv poate, de regulă doar în cazuri în care se petrece ceva evident.
      Cred că e bine de spus că fiecare dintre aceste opțiuni nu sunt chiar pentru oricine. De aceea este şi greu, că trebuie să alegi criteriile după care vei alege/evalua. (deja începe să sune a tehnic, mai că aş şterge ce am scris)

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s