A mai trecut un an

În satul dintre munți nenorocirile erau cântӑrite şi dupӑ perioada de an în care se întâmplau sӑ aparӑ. La ivire de an viermuiau întru aşteptare perfidele; probabil pentru cӑ mai ales atunci viitorul părea senin, iar lucrurile erau mӑsurate, aşteptate, visate, aşa cum se cade la orice început. Viaţa pornea a fi, privirea se putea ridica sau adânci, aerul se împrospӑta, cuvintele erau speranţe, gândurile îndrăzneţe şi tonice. Ori atunci, orice piedicӑ se simţea cumplitӑ de-a dreptul, cӑci întrerupea nu numai un firesc al naturii, cât mai ales pe cel al naturii umane.

Cât noi ne bucuram de viaţӑ, în altӑ parte a ţӑrii se murea. Râsul şi veselia noastrӑ acopereau asurzitor zbieretele unor muribunzi. Plӑcerile noastre, în orice formӑ carnalӑ sau splendid intelectualӑ or fi fost, se amestecau cu imaginea trupurilor zdrobite ale altora. Risipeam cu ușurătate timpul, de ale cărui lanțuri câțiva nefericiți căutau să îşi atârne ultimile clipe. Ne împodobeam nimbul cu miresme şi culori, în timp ce altӑ aurӑ cӑpӑta miros greţos de noroi însângerat. Visurile noastre se înӑlţau pe culmi, trecând pe lângӑ prӑpӑstiile unor prӑbuşiri de vieţi. Respiram aerul rece şi pur şi îmbătător al înălțimilor, pe tot îl respiram, nu mai lăsam în urmă nici măcar de o suflare. Ne suiam pe caii superbiei noastre, şi ce aprig îi mai cӑlӑream, doar alţii coborau pe altare către grozăvia judecății de pe urmă. Speranţele noastre trimiteau bezele rozalii unor disperӑri îngheţate în monocrom. Joaca în care ne pierdeam ca nişte imberbi învӑluia, horӑ de iele adiafore, morminte neînchise încӑ. Tineri eram şi unii şi alţii, chiar ne simţeam minunat de tineri, ceilalţi erau doar absurd de tineri, sfâşietor, înfricoşӑtor de tineri.

Este firesc, mi se va spune. Aşa a fost rânduit de când lumea. Aşa a fost, aşa va fi fiind…

Aşa este, aşa este. Atâta doar, sӑ îmi fie îngӑduit sӑ las din nou aici nişte urme prӑfuite de cuvinte amare şi imediat mӑ ridic şi eu sӑ mai trӑiesc un pic. Voi zâmbi şi eu alături de ceilalţi, voi pronunţa şi eu platitudini înţelepte, viaţa este fӑcutӑ ca sӑ fie trӑitӑ, viii cu viii şi morţii cu morţii, vorbele fără fapte nu înseamnă nimic, dimpotrivă, ce nu poate face o vorbă bună, îmi voi face liste şi planuri, voi râde şi voi plânge dupӑ caz, mӑ rog, bӑrbaţii nu plâng, voi râde şi voi suferi abisal, parcӑ sunӑ mai interesant aşa, voi scrie sincer şi onest, voi aşterne pe hârtie sclipiri din spiritul meu preaplin, mӑ vor admira poate, mӑ voi juca cu ei uneori şi le voi gâdila vanitatea, alteori îi voi face sӑ se simtӑ vinovaţi, îmi va fi mie mai uşor aşa, voi vizita oraşe, ţӑri şi continente, voi mai urca un munte, mӑ voi delecta cu muzicӑ bunӑ şi filme bune, neapӑrat numai cu cele bune, mă voi înflăcăra, voi râde în faţӑ trecerii timpului, voi şti ce se cade şi ce nu, aşa voi rări căldura vreunei prietenii, voi simţi cӑ merit lucrurile bune, voi dejuna şi apoi, când şi când, voi aţipi o vreme, voi amorţi, sper, cât sӑ pot uita, voi privi încrezӑtor cӑtre viitorul urmaşei, voi fi mai bun, mai curat, mai seren, mai inteligent, mai blond, mai viu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu…

*

Existӑ un mod frumos de a muri, acela socratian, plin de nobleţe, în pace şi linişte, înconjurat de prieteni şi de cei dragi. Este cel preferat, sӑ spunem, de poeţi. … Sunt poate frânturi din acea înţelepciune a omului care a trecut prin viaţӑ, care şi-a lӑmurit-o fie şi superficial şi care, pus în faţa inevitabilului, cautӑ o clipӑ de rӑgaz pentru a-i fi îngӑduit sӑ pӑrӑseascӑ aceastӑ lume cu nobleţe şi demnitate. În fond, moartea în sine este suficient de groaznicӑ (şi ceea ce urmeazӑ şi mai şi), încât îți doreşti ca mӑcar trecerea prin ea sӑ fie mai linӑ, ca o ultimӑ rӑsuflare liniştitӑ înaintea neantului… (citeşte textul original)

Anunțuri