Dreptate şi oameni

Din punctul de vedere al confortului interior, situațiile ca cele din aceste zile sunt extrem de benefice pentru o parte dintre noi. Rareori se întâmplă să ai atât de la îndemână certitudinea că gândești cum trebuie, că indignarea poate să fie, obiectiv vorbind, atât de îndreptățită. Motivul unei astfel de întâmplări fericite este, cred, dat de faptul că lucrurile par a fi acum foarte clar delimitate pe o axă bine-rău. Este rău să furi, ba nu, este absolut inacceptabil să furi, să minți și să înșeli, și, mai ales, este de neimaginat să vrei să faci din acestea literă de lege în beneficiul propriu. Felul în care sunt ele îmbrăcate, prin aroganță mârlănească amestecată cu mari mișelii nocturne, ține până la un punct de formalizare. Important este ceea ce se vădește prin ele, esența lor, și nu penajul.

Odată ce am convenit că şedem bine pe atare poziție moralizatoare, ne-ar putea atrage atenția o formulare de mai sus: că siguranța de a ne afla de partea binelui apare rareori. Explicația este că în viață cazurile în care delimitările să poată fi făcute atât de precis apar în mod excepțional. Moralitatea publică, ne place sau nu, plutește într-un fel de supă primordială, pe care greu de tot ne este să ne-o limpezim. De ce anume este o idee pentru altădată. Deocamdată să o constatăm doar.

Bun, atunci să presupunem că am căzut de acord că, în cazul particular de față, adevărul este în întregime de partea noastră. Evenimente mai clare de atât nu am fi găsit nici dacă am fi căutat. Nimic nu pare a sta în calea logicii ori a dreptei socotințe. Toate ne sunt orbitor de evidente, iar efuziunea simțită pentru că suntem de partea dreptӑţii (ce tonic şi oarecum neaşteptat!) ne face să credem că ne putem lua la trântă cu zmeii. Până în clipa în care aflăm de partea cealaltă a baricadei două tipuri de opozanți ai ideilor pe care le îmbrățișăm: pe cei apropiați și pe cei care au suferit anterior din cauze similare întâmplărilor cotidiene.

Vedeți voi, eu, care devin atât de locvace atunci când se pune problema să apăr un principiu (a se citi: îmi imaginez că o fac, îmi doresc să fiu astfel), mă aflu complet neputincios când vine vorba să găsesc un mod de a comunica cu acești oameni. Familia mea a fost ferită de marile clivaje ale anilor ’90, când, din cauza climatului politic absolut infect şi a unei neasanări etice a relațiilor umane, rupturile între frați, părinți și copii erau fapte cotidiene. Din fericire, am avut şansa de a învăța din pățaniile altora. În aceste zile nu le pot vorbi în niciun fel unora dintre cei apropiați mie; sper din toată inima să o pot face cândva, poate de îndată ce va trece puțin timp. Momentan prefer să nu risc în mod prostesc relația cu ei. Și mai nevolnic mă simt față de cei care mă apostrofează îmbrăcați într-o suferință de care nu am dorit poate să știu și pe care, în orice caz, abia mi-o pot imagina. În spatele vorbelor, durerea lor încă fumegândă are pentru mine un efect inhibator. De parcă durerea trăită dincolo de durere are îndreptățirea de a-şi aroga cumva dreptul de a vorbi şi de a fi ascultată, trimițând în plan secund ceea ce se spune efectiv. Individualul (suferinţa) se justifică uneori mai abitir în faţa lumii decât generalul (principiul). Ar trebui să îmi aduc aminte mai des că fiecare durere se poartă mai ales în singurătate.

Da, știu prea bine că nu înseamnă că am mai puțină sau mai multă dreptate. Am descoperit apa caldă, ar trebui să știu că foarte greu poți pune de acord raționalul cu emoția într-o discuție în contradictoriu. Doar că, dincolo de acestea, rămâne faptul în sine că nu știu cum să le vorbesc, iar pe mine asta mă tulbură acum. Sunt lovit de o jenă teribilă, de o muțenie ridicolă. Şi nici nu le pot întoarce spatele. Cuvintele lor îmi aduc poate iritare sau mâhnire, dar încep să pricep că mai important este că ce aş spune eu ar putea provoca suferință. Este o uriașă diferență şi o altă situație imposibilă în care m-am trezit: dacă până acum îmi făceam procese de conștiință că nu spun răspicat lucrurilor pe nume suficient de des, acum am a-mi lua responsabilitatea de a nu o face. Și nici așa nu pot spune că mă simt împăcat cu mine însumi. Deloc nu mă simt. Parcă spuneam ceva de chestiuni cât se poate de clare, de certitudini și de îndreptățiri…

dreptate-si-oameni

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Dreptate şi oameni&8221;

    • mutareainplic 6 Februarie 2017 / 13:15

      Acum e ceva mai simplu, lucrurile se pot distinge destul de clar. Necazul e că întotdeauna a spune adevărul este un risc, fie și pentru că nu îl spui în eter, ci unor oameni.
      În fine, situația este foarte neplăcută atunci când sunt implicați cei din familie, prieteni apropiați sau persoane pe care le respecți.

      Apreciat de 1 persoană

  1. Ana Vlad 6 Februarie 2017 / 19:24

    Și eu am simțit povara asta zilele astea și m-am decis, tot așa, să nu încerc să lămuresc pe nimeni de nimic și să-mi împărtășesc convingerile strict cu cei pe care îi știu de aceeași părere cu mine. Am devenit maestru în schimbat vorba :D. Greu…

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s