Nevorbe

O mână alunecă domol înspre piept, acolo unde își face deseori culcuș tot greul lumii, cealaltă reazemă de ceva vreme fruntea, doar-doar s-or liniști în matcă ocrotitoare furtunile. Sub îmbrățișarea și căldura mâinilor, oftează adânc, adânc de tot, aerul din piept se disipă în largul lumii, luați-l voi, vi-l dăruiesc, însă oful se îngroapă mai departe către străfundurile sinei, cade întru atâtea căderi, el are drumul lui propriu de la care nu se abate pentru nimeni. Coboară povârnit şi se afundă tot mai mult printre tristeți, deznădejdi, poveri, vlӑguiri, neîmpărtăşiri, înfricoșări, poticniri, umilințe de tot felul, aduceri-aminte, punți prăbușite, întâlnește în drum câte o ceartă sau o tăcere, vreo privire crudă, vreo vorbă rea, vreo uşă închisă, osânda vreunui apropiat, toate-s rămase aici cine ştie de când, iar el pătrunde în mijlocul lor cu sfială, aşa cum trebuie să fie petrecerea în cuprinsul oricărei suferințe, le străbate înfiorat de atingerile lor, ajungând mai încărcat de cât fusese. Și nu e oftat greu decât cel care nu se oprește din prăvălire până când nu atinge miezul acela al tuturor păsurilor din suflet. Dar tot acolo, dacă mila există și ne înconjoară totuși, şi chiar este, dacă este puțină bunătate pe lumea asta, şi chiar de n-ar fi, tot acolo află și un dram de sprijin, o fărâmă de liniște, o firicică de speranță, ascunsă chiar în inima durerii. Încât nu se poate opri să nu se întrebe dacă oare nu în acest loc tihnit și tainic s-a fi născut dintru început oftatul. Nu din mâhnire, care nu îi e proprie, ci din nădejdea cuibărită cumva în suferință, nădejde nenumită pe care o simte totuși intim, personal, dintotdeauna. De parcă nu omul a oftat oftatul, ci oftatul s-a oftat pe sine însuși pentru om.

Nevorbe

Va mai ședea o vreme aici, se potriveşte așa de bine golurilor, uneori nici n-ai zice că este încă. O să treacă, așa de neînduplecat trece totul, numai noi rămânem, deşi, deşi, sperai măcar de astă dată să fie altfel, dar el este saltimbancul acela în fața icoanei Maicii Domnului, altceva decât modestele lui tumbe nu are a oferi. Cine ştie, poate veţi mai ofta o dată alături, fără cuvinte, fără priviri, fără zbateri, adăstând doar, zâmbind propriilor neputințe, ca nişte orfani dacă vrei, care învață a compătimi, a con-pătimi, strângând suferințe-zestre mai întâi. Nu e totuşi de lepӑdat, de câte ori în viață ai mai adormit surâzând, poţi lua din el cât îți trebuie, despică-l de simți nevoia, şi i-ai da inimii tale să se stâmpere de jale. Va mai ședea o vreme aici, ce altă mângâiere să găsesc, spune-mi tu, eu nu mai știu…

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Nevorbe&8221;

  1. Mladin Slovanic 23 Martie 2017 / 20:06

    Ca niște valuri blânde m-au purtat cuvintele tale în larg, acolo am cunoscut deopotrivă întinderea nesfârșită a intensității sentimentelor și profunzimea lor. Splendid tablou – ”nădejdea cuibărită în suferință”! E-atâta viață-ntr-un oftat, în el sunt comprimate atâtea trăiri. Mulțumesc!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s