Vorba babei şi scornirea moşului

O privisem până în acel moment în tăcere, gustând din când în când dintr-un pahar cu vin roșu. Chiar şi atunci când sorbeam lichidul tânăr nu îmi mutam privirea de la ea, de nu cred că o săgetam mai intens atunci, de parcă dincoace de transparența sticlei eram mai ascuns şi mai liber de a scruta.

Fața mea era lipsită de orice expresie, sau cel puțin aşa credeam. De la o vreme nu mai eram atent la ce se spunea efectiv. Încercam să înțeleg ceva din cerbicia cu care se străduia să explice utilitatea astrologiei şi a altora asemenea ei, varianta simplificată pentru ceea ce fusese inițial o discuție lejeră, acolo unde finețurile intelectuale, oricât de bine intenționate ar fi, cer timp şi nu sunt întâmpinate cu prea multă răbdare.

Am aruncat într-o doară o privire în jur. Lângă noi se strânseseră câteva dintre fetițe obosite de prea multӑ joacӑ, atrase de logoreea vecinei de pahar şi de chestiunile incitante pe care le auzeau din gura ei. Se dovedise că fiecare copilă poseda atribute utile discursului: unele erau leoaice iar altele doar fecioare, unele se născuseră în fatidica zi de întâi a lunii, altele dimpotrivă pe 7, 16 sau 25, unele purtau în palmă urmele viitorului celui mai strălucit, altora mai trebuia să le fie chestionată aura în căutarea celei mai inspirate explicații de bine. Niciuna din ele nu era încă băutoare de cafea, ceea ce îngreuia, fireşte, desconspirarea destinelor. Era frustrant, bănuiesc, să pomenești de fiziognomie sau frenologie unora care nu au cap pentru așa ceva, dar, în fine, trebuie să te descurci cu ce ai la îndemână.

Pe de altӑ parte, era şi genul de relatare care, pronunțând convingeri și cunoștințe, avea parte de susținerea tacită a celor din jur. Oamenii ascultau tirada cu oarecare atenție dând apobator din cap când şi când. Uneori cineva intervenea în discuție, foarte sumar, doar ca să certifice unul din corolare prin câte o întâmplare personală, al cărei sens se putea în sfârșit desconspira în sensul cel mai adecvat. Eu simțeam că încep încet-încet sӑ-mi pierd răbdarea, nu atât pentru că mă irita tema in sine, cât mai ales fiindcă îi vedeam pe ceilalți prinşi în vârtej. Şi mai ales pe cele mici. Adulții măcar erau convenabil blamabili datorită propriei experienţe de viață din care ar fi putut şi ar fi trebuit să-şi facă pavăză, dar ele, săracele, nu aveau nicio vinӑ.

Lucrul de care mă temusem vedeam în cele din urmă că sunt nevoit să-l înfrunt. Mi se ceruse părerea într-un fel cumva ostentativ, pe care era destul de greu să îl mai evit. Puteam fi în sfârșit aspru şi necruțător, fără să iau prizonieri, crezând nu atât în adevărul cuvintelor mele, cât în faptul că se pot impune de la sine. Sau puteam fi evaziv, este un lucru la care mă pricep mult mai bine. Aveam şi opțiunea neseriozității, a micii ironii care te poate scoate din cele mai neplăcute situații. Pe măsurӑ ce tăcerea se prelungea înțelegeam că trebuie să spun totuși ceva. Ceva şi pentru cea care vorbise, sau mai bine spus împotriva ei, ceva şi pentru cunoscuții din jur, ori pentru fete, ori chiar pentru mândră, şi ea prezentӑ acolo.

Bunul simț îmi şoptea să evit totuși acea satisfacție de a da peste nas cuiva care deschisese o cutie a Pandorei din prea multӑ aroganță. Aşa se întâmplă când nu stăpânești cum trebuie termenii şi vorbeşti despre mistere numindu-le secrete, crezând că le poți trata similar şi, prin urmare, devoala complet într-un final. Secrete avem cu toții şi le ştim drept lucruri reale, palpabile, ascunse massei, dar a căror cunoaștere este totuşi posibilă. Pe când misterele nu se dezvăluie în întregime nimănui. O stea ca aceea de deasupra noastră nu ştim dacă este mică sau mare, apropiată sau depărtată, dacӑ este sau nu înconjurată de planete capabile de a susţine viața, indiferent ce o înțelege NASA prin asta. Lucrurile acestea vor rămâne un secret până într-o bună zi când, mulțumită ştiinței, s-ar putea să le aflăm (ceva mai) precis. Ideea e că nimeni nu se îndoiește că steaua are astfel de caracteristici, chiar dacă nu ştim exact cum sunt. Dar de ce există steaua aceasta şi cum se înlănțuie ea în firea lucrurilor… dacă am accepta că ne putem pune o astfel de întrebare, asta este mai degrabă pentru omul din noi şi trimite direct la mister. Aici mereu rămâne ceva pe care noi oamenii nu-l putem desluși cum trebuie, de parcă misterul ține întotdeauna o mică parte, esențială, numai pentru el. Nu se cuvine, pare-se, să ştim într-atât încât să nu ne mai punem întrebări. Iar dacă totuși ne iluzionăm că suntem capabili de un răspuns, convenabil şi potrivit pentru statusul de adevăr personal, e bine să ne așteptăm să apară şi alte astfel de „adevăruri”, de acolo de unde nici nu ne-am gândi, şi să ne dea fiecare din ele peste nas.

Prin urmare cu bun-simț şi direct, serios şi ironic, afabil şi incomod. Cum spui ceva astfel încât să fie înțeles cât mai bine de cât mai multă lume deodată? Brusc mi-am adus aminte de Parabole şi de faptul că recursul la poveste, la plimbarea alene pe margini de drum, este aproape de fiecare dată inspirat şi eliberator. Şi, mai mult pentru copiii din jur, am început să dau din gură cam nesigur, cu hopuri şi multe ezitări…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s