Mă așez și eu puțin aici

Fiecare dintre noi are sensibilitățile sale legate de anumite chestiuni. Ele au în genere o componentă democratică: nu ne aparțin defel numai nouă, deși ne sunt foarte personale, și nu fac distincția dintre obiectiv și subiectiv. Cu alte cuvinte, le percepem atât de intim încât sunt ca și niște mari adevăruri pentru noi, indiferent dacă este vorba de morala la care ne raportăm ori de musacaua preferată.

Fapt este că nu e deloc comod să conversezi cu cineva căruia i-ai deranjat vreo idiosincrazie. Mai ales când, bine intenționat, va încerca să-ți arate universalitatea punctului său de vedere, altfel cât se poate de marginal. Un astfel de discurs pornește de obicei de la o cutumă mai generală, care este mai apoi punctată cu exemple personale: „Părerea mea este că…”, „Eu, de exemplu… „. Cam pe aici se învârte demonstrația, prin experiența proprie sau, când ea este nesemnificativă sau prea provinicială, prin recursul la altele obscure ori preluate pe nemestecate.

Dar sunt, firește, și sensibilități oneste. Cel puțin așa cred eu că este cea care mă frământă acum, chiar dacă, după rândurile de mai sus, are defectul vizibil de a fi a mea.

Părerea mea, deci, este că poți distinge mai bine caracterul unui om în întâmplările minore mai mult decât în cele extreme ori importante. Ai nevoie doar de un ochi exersat; lucru mai simplu de spus decât de făcut, știu prea bine asta. Iar unul dintre aceste momente este banalul stat la coadă. Felul în care știm să ne așteptăm așezat rândul și să ne păstrăm cu răbdare locul printre alți oameni vorbește mai bine despre noi decât, să spunem, conduita ireproșabilă în cadrul unei serate cu ștaif. Ce spun pare de la sine înțeles și ușor de acceptat. Pe de altă parte, fiecare din noi, daca ne-am interoga sinea, am descoperi prin amintiri suficiente situații în care ne-am manifestat nu tocmai măgulitor pentru noi. Tot ce putem spera este ca acestea să fie în număr mic, la umbra celorlalte multe, multe calități.

Nu vreau să se înțeleagă că iau în derizoriu comportamentul la ora marilor momente ale vieții. Spun doar că mica întâmplare are rolul ei și dezvăluie deseori mai precis ce fel de hram purtăm. Pentru felul nostru intim de a fi mai edificator poate să fie nu atât familiaritatea cu meniurile rafinate cât felul în care mâncăm, nu bun-gustul hainelor, ci starea mânecilor sau a gulerului, nu vocabularul, ci tonalitatea, nu deșertarea discursului elevat, ci nedeșertăciunea parcurgerii tăcerilor mundane, nu superioritatea impusă de la sine, ci distincția dintre ceartă și dojană, nu faptul de a fi intransigenți și de a purta principii, ci zâmbetul cu care (ne) îngăduim slăbiciunile, nu politețea în cotidian, ci felul în care ne înăbușim câte un căscat. La câte din acestea nu sunt eu însumi deficitar! Fiecare calitate prezumată se poate perverti oricând la întâlnirile cu micile borne ale zilei, cele care, în fond, ne umplu existența mai mult decât oportunitӑţile epice.

Iar felul în care stăm la o coadă este genul de sensibilitate personală care, poftim, cred că ar trebui să ne preocupe pe toți în cel mai înalt grad. La prima vedere, ce poate fi mai simplu decât să te așezi în spatele unei persoane și să înaintezi împreună cu ea? Văzând ce malversațiuni apar totuși în viața reală, trebuie să admitem că există în fapt o conduită specifică pe care nu o stăpânim cum se cuvine. O primă regulă spune că nu te așezi niciodată în urma cuiva, ci, așa, mai pe lângă el, adică în dreptul lui. Din poziția asta reușești parcă mai bine să privești deschis către cei avansați și foarte crunt la cei din spate. Între tine și cel din fața ta ai putea lăsa o oarecare distanță, ca să nu atentezi la spațiul său personal. Poate, dar este păcat să ratezi ocazia unui contact permanent cu omoplații și rinichii altuia din cauza unor finețuri de salon burghez. Atingerile repetate și ghionturile dau tot farmecul unei petreceri împreună a timpului. Ca și discuțiile, de fapt monologurile, pe orice subiect posibil, care se poartă incontinent și care au darul de a uniformiza în mod absolut contextul. Efectiv ajungi să uiți unde te afli. Dacă la capătul celălalt al cozii, în loc de bilete la operă ți s-ar înmâna două sute de salam Victoria, ai achita fără să ți se pară prea ciudat. Altfel, este nevoie să fii extrem de vigilent, ca în preajma unui pericol iminent. Ochii să privească în trei direcții concomitent și mintea să înregistreze tot felul de chestiuni utile: locații, numere, timp scurs, cantități rămase, motivații, oportunități. Să amintim și de afirmarea în public a propriilor necazuri, a căror tipologie este enormă și care are scopul precis de a deschide porți înaintea altora. Nu că am fi absurzi să credem că nevoile noastre sunt singure pe lume. Dimpotrivă, suntem gata să compătimim cu oricine se așază (și rămâne) în urma noastră. În afară de aceste cazuri rarisime, coada este locul în care descoperim, uimindu-ne și pe noi, că suntem cei mai grăbiți, cei mai năpăstuiți, cei mai îndreptățiți și, ce să ne mai ascundem, cei mai superiori indivizi din câți există.

Trecând într-un registru mai serios, mă gândesc că se tot vorbește de faptul că, mult prea des, îi vedem pe ceilalți oameni drept mijloace pentru propriile scopuri. Însă un mijloc mai are încă atributul utilității, fie el și meschin. În cazul statului la o coadă prioritățile noastre imediate sunt de așa natură că părem a avea în față nu mijloace, ci piedici de-a dreptul. Iar acestora nu le mai recunoaștem nimic din ale umanului: vârstă, oboseală, probleme de sănătate, nemaivorbind de întâietatea în acel context. Într-o exprimare pretențioasă, anulăm ființa celuilalt, negăm dreptul lui de a fi, îl depersonalizăm. Nu este ca noi, ci e un străin, o ne-persoană, prin urmare inferior, deci înlăturabil. Nu îl mai privim ca pe un alt om; este ceva, nu cineva. Nu Fârtate, ci Nefârtate. Nu că nu ne-ar interesa persoana lui, este mai mult de atât, ne devine clipă de clipă imposibil de suferit, o vrem dispărută la propriu, scoasă afară din calea noastră, aruncat la urmă.

În ochii noștri, în acele clipe anume, oamenii valorează mai puțin decât acea conservă de pește sau banalul act administrativ care stă la capătul cozii fericirii noastre.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s