Noapte albă și nu prea

Bun, putem în sfârșit ciocni formal acum că toată lumea a ajuns cu bine pe metereze. Oribilă expresie pentru a sugera deschiderea unei petreceri. Însă, ce să zic, este practic o luptă să parcurgi cu entuziasm noaptea în chestiune la o masă de restaurant. Mâncarea, băutura, dansul, aglomerația și cei câțiva comeseni (pe unii îi văd pentru prima și, posibil, ultima dată, iar de unul-altul m-aș lipsi bucuros) formează o ambianță care aduce aminte mai degrabă de o nuntă cu specific urban. Iar eu mă dau pur și simplu în vânt după petrecerile cu scaun și masă. Mai nou, și cu selfie. Necazul e că știu prea bine unde duce plictisul și iritarea asta.

Ce să fac, ce să fac…?! Să mă detașez puțin, știu, știu.

Mândra este îmbrăcată aproape toată în alb, cu părul desfăcut și cu un zâmbet nerăbdător pe față. O cercetez din când în când și descopăr iar că îmi place de ea de mor (și iarăși sper să nu mă vadă cineva cum o privesc). Săraca de ea, nu are idee cât durează o reuniune ca asta, iar eu nu mă îndur să îi spun încă. Aleg în schimb să îi dau indicații imprecise: o să ieșim la miezul nopții să vedem artificiile, cândva după asta se aduce tortul și apoi putem pleca acasă. Curând zâmbetul îi devine ușor crispat, căci trebuie să răspundă cu regularitate unor invitații de tot felul: să vorbească mai mult, să danseze și ea, să discute cu adulții subiecte de-ale lor. Să participe activ la chermeză carevasăzică, să se înroleze pionierește ocaziei. Colac peste pupăză, un chelner cam entuziast tot dă târcoale mesei și o stresează cu tot felul de îndemnuri. Ea nu dorește mai nimic, ceea ce îl lasă pe bietul om perplex. Pentru a treia oară în ultima jumătate de oră o chestionează aplecat asupra scaunului și pentru a treia oară se lovește de un refuz jenat, dar ferm. Și omul se face parcă și mai mic decât este.

Ce să fac…?!

Maria este toată în alb, iar chelnerul mic. Toți ospătarii restaurantului roiesc în jurul nostru, discreți de abia îi vezi. Ca niște pitici.

Afară ninge în noapte, Maria e albă și… unu, doi… fix șapte chelneri!

Să îndrăznesc oare? Și altceva, ce să fac?

Mă opresc mai întâi asupra chelnerului nostru. Mă amuză teribil cum deschide orice interpelare cu un „Scuzați” spus pe un ton foarte serviabil. „Scuzați, cum să fie vinul: alb, roze?”, „Scuzați, îți mai aduc o limonadă?”, „Scuzați, vă iau farfuria.”, ultima fără semn de întrebare. Are ochii cumva măriți, nu știu ce să zic de pupile. Vorbește sacadat, cu pauze bruște, în care își trece limba peste buzele uscate. Este agitat și ciufulit, iar când te ascultă o face cu capul întors imperceptibil într-o parte, ca și când sunetul ar ajunge astfel mai lesne la urechea cea bună. În schimb, mă surprinde complet când, la rugămintea noastră, ne fotografiază pe toți cei de la masă și o face pe Manual! Chiar și așa tot îmi aduce aminte de chelnerul din „Petrecerea”, cel din a doua jumătate a filmului.

Masa alăturată s-a procopsit pentru tot restul anului și ceva în plus cu un individ cu aspect de kaghebist. Sper ca eticheta să nu fie luată ca jignire, am spus-o în sensul bun al cuvântului. Că vocabula cu pricina are sau nu un sens bun, ori că acesta poate fi oricât de abscons, nu este vina mea. Mic de statură și el, ochi îngustați, privire inexpresivă și fixă, gestică inexistentă, mișcări minimaliste, se prelinge precum o Morticia printre meseni, cărora le aduce ori ia diverse obiecte de pe masă fără ca aceștia să o ceară neapărat. Omniprezent și invizibil până în ultima clipă, ți-e teamă să comanzi, și mai teamă să-l refuzi.

Mai încolo alt ospătar mărunțel. Omul își potrivește ochelarii la intervale regulate, iar aceștia, la fel de ritmic, încearcă să-i evadeze de pe figură. Are un chip palid pigmentat cu alunițe ori pistrui, ce-or fi, ceea ce întărește impresia de intelectual, bașca mișcările stângace aferente. Scrie febril comenzile pe un carnețel șifonat, ascultând clientul fără să ridice privirea de acolo. E în mod evident transmutat într-o situație al cărei ethos îi scapă deocamdată. Cu el empatizez cel mai mult, nu știu nici eu de ce.

Alt coleg de branșă al lui în schimb îmi devine instant antipatic. Am în fața ochilor un mic director de instituție obscură, un șef de gară de provincie, cu multă burtă aferentă, dar și cu prestanța și manierele la care te-ai aștepta de la un astfel de personaj. Nu că nu ar servi la mese, doar că o face gesticulând larg și pretențios, cu pași mici și cu piruete pe călcâie, gâfâind și transpirat, de parcă tocmai a urcat inopinat câteva etaje în ierarhie până la superiorii săi direcți.

Unul din ceilalți ospătari îmi fură brusc atenția în momentul în care, cu haina lepădată pe undeva și mânecile suflecate, pornește a se adresa cuiva pe un ton nepotrivit de tare și familiar. Poftim, m-am înșelat pesemne; ăsta este un client.

La masa cea mai apropiată de ringul de dans servește singurul individ înalt. Piticii sunt, ca metaforă, niște inadaptați, oameni retrași din corpul social datorită unor particularități anume. Înălțimea acestui ospătar este, printre colegii săi, piticimea sa. După alură și privire l-aș putea oricând confunda cu un aprig profesor de matematică de liceu; vocea, în schimb, este leit a fostului premier posesor de ouă și găinării. Ascultă drept și nemișcat, privește intimidant și nu își notează absolut nimic. Ce vreau să spun este că felul în care preia o comandă nu sugerează că ia note, ci că le pune. La singurul nostru contact de abia mă abțin să-l întreb dacă pâinea este integrală sau pe unde să o iau ca să ajung mai repede la toaletă, nu că aș dori să-i critic drumul ales. L-aș fi plictisit cred, bănuiesc că aude frecvent așa ceva.

Domnii de mai sus trebăluiesc totuși cu folos în spațiul aglomerat, spre deosebire de colegul lor care tocmai s-a întors din zona alocată fumatului regulamentar. Nu știu cum de nu l-am remarcat până acum; te pomenești că o fi birtașul locului, mai știi?! Sau poate că are o limită anuală de țigări și a trebuit să aloce ultimele două ore atingerii ei, cât mai era încă timp. Prezența sa ar fi trebuit să sară în ochi, fiindcă poartă o mustăcioară scurtă și un rânjet fals a la Teleorman. Este mic de statură și el (de ce or fi toți mici? tot eu îmi răspund: ca să nu fie mai înalți decât clientul), rumen, plin de nerv, nimic nu se odihnește la el: ochi, mâini, picioare. Am senzația că particip la o simfonie de ticuri și îmi spun panicat că, dacă aş întârzia mult în preajma lui, sigur aş descoperi că vreunul din ele este contagios.

Pe măsură ce trece timpul ajung să văd în acești oameni numai ce îmi spune mintea mea sucită: că am în fața ochilor o impersonare în grup a unor tipologii distincte. Înșelăciunea aceasta presupusă se adaugă la celălalt lucru pe care am a-l îndura din păcate, acum și încă o vreme nedefinită. Mai că îmi vine să îmi iau Albă ca Zăpada și să o întind acasă de aici.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s