Spirit de baladă. Miorița. Toma Alimoș

Atunci când zâmbim îngăduitor copiilor noștri văzându-i înfricoșați de cele mai comune lucruri cu putință, uităm că avem și noi fricile noastre destul de asemănătoare cu ale lor. Le purtăm cu noi de cele mai multe ori cunoscându-le, însă reușind arareori să ne debarasăm de ele. Puțini dintre noi au curajul de a le înfrunta; cei mai mulți am învățat să trăim cu atari temeri, care sunt dintr-un soi, cum să spun, primitiv.

Luați o barcă și vâsliți departe în larg. Intrați adânc în vreo pădure. Străbateți un câmp fără orizont palpabil. Ieșiți din casă noaptea. Plimbați-vă în capul gol printr-o ploaie aspră. Urcați o culme și umblați de-a lungul unei creste în apropierea unor stânci. Ar trebui să întâlniți astfel un anumit fel de liniște, de decuplare de cotidian, de părăsire a ființei, care poate vă lipsește și pe care l-ați dori sedimentat în sine. Așa se spune cel puțin. Și totuși, după un foarte scurt timp numai, de câte ori ceea ce ați întâlnit nu a fost altceva decât frica? Obișnuita spaimă de necunoscut, de natura copleșitoare, de acele legi arbitrare care scapă înțelegerii și stăpânirii noastre, de nedeterminatul care vorbește despre nesiguranța noastră. Dacă vi se întâmplă astfel nu sunteți singurii.

Numai că, petrecând o vreme anume prin vreo sălbăticie, ceva neașteptat se poate întâmpla. Mai întâi mintea observă că nu sunt pericole imediate, iar sufletul prinde, încetul cu încetul, un dram de pace. Apoi nu te mai sperie să parcurgi drumul neînconjurat de semeni, ci simți asta chiar ca un fel de ușurare. Iar mai târziu, rareori ce-i drept, te cuprinde o dorință de a nu mai pleca din locul respectiv, un dor imens după ceva ce n-ai întâlnit încă. Devii copleșit de sentimentul straniu că ai nimerit din ceea ce părea a fi un simplu spațiu, într-o altă lume.

Până nu demult se mai trăia astfel. Mai mult decât un trai în mijlocul naturii, omul se apropia simbiotic de natură, fiindcă o simțea potrivită cu felul lui de a fi. Nu potrivită de el, adică personificată, dar totuși potrivită. Petrecea o vreme alături de natură și începea să o simtă, să îi perceapă detaliile, să distingă câte o trăsătură de condei cu care ea își scrie poveștile. Uneori își spunea că „totul e ființă” și făcea din asta o filosofie animistă, alteori petrecea prin ea fără a o gândi, adică fără a-i pune hotare, ci luând-o ca atare și asumând-o drept cămin. Timpul a trecut, iar el s-a mai înstrăinat de astfel de percepții. Într-atât încât s-a mărginit să observe doar relația dintre manifestările naturii și consecințele naturale ale acestora, și și-a spus că a devenit desuet să o numească intenție. I-a păstrat numai cauzalitatea, rațiunea și estetica. De pe o astfel de poziție firește că i-a fost ușor să judece drept simple iluzii, trufie narcisistică ori nebunie pură acele gânduri care spuneau că stihiile și tot ce este necuvântător ar putea fi acolo pentru el.

Și totuși nouă, copiii omului recent, ne este imposibil să nu ne amintim de acele momente în care ne-am simțit ca acasă în natură. Nicăieri nu ai mai abitir impresia unei ieșiri din timp, prin urmare și din tine, decât umblând, să spunem, printr-o pădure. Simpla hoinărire printr-o deschidere exaltӑ gândirea și visarea deopotrivă. Privești cerul și înțelegi mai bine destinul și eternitatea. Auzi sunetele purtate de vânt și îți vine să cânți fără să știi de ce. Tresari la freamătul copacilor ori la vreo adiere și percepi altfel timpul, căruia îi spui fie curgere, fie vremuire. Te uiți la acel du-te-vino al valurilor și te miri cum de șade infinitul închis în finit. Mirosurile cele mai fruste te îmbată și te fac să respiri mai adânc. Întâlnești liniștea sau spaima din ochii unei jivine și crezi că acestea ar putea fi pentru tine. Prisosul arborilor devine pat moale de frunze. Sau nimic din toate acestea, stai numai în liniște și te bucuri de frumusețea curgerii dimprejur. Totul este ca și până acum, nimic nu s-a schimbat, numai tu ai pornit să cauți semnele unei alte lumi. Câinele latră a primejdie așa cum l-ai învățat, dar inflexiunile câte unui mârâit ar putea fi o dezvăluire. Calul te poartă supus, însă nimic nu l-a învățat să te îmbărbăteze cu botul când ai mai multă nevoie ori să îți împrumute noaptea din căldura trupului său. Iar uneori, în prag de amurg, privirea ternă ale unor mioare capătă o intensitate teribilă. Nimeni nu are grijă de tine în necunoscutul naturii; ori atunci îți faci singur rost de ceea ce îți lipsește. Căci mai poți trăi fără întrebările ultime ale ființei, dar nu și în absența celor de zi cu zi: o prietenie, grija cuiva pentru tine, cuvântul spus cu blândețe, prezența, căldura, mângâierea; nu acestea alcătuiesc, în fond, substanța intimӑ a vieții?

Și atunci, în foarte, foarte rare ocazii, ajungi să nu mai percepi nimic din pericolul demonstrabil rațional și te lași în schimb în seama unui sentiment similar afecțiunii. Căci ceea ce parcurgi nu mai este defel o singurătate, ci un spațiu familiar care are viața lui proprie. Ești pe tărâmul celălalt al celor de demult. Rătăceai și ai sentimetul unei regăsiri a ceva ce posedai deja într-un fel. Brusc, nu mai dorești să te întorci de unde ai plecat, ai vrea să rămâi pentru totdeauna aici, unde ești îngăduit, protejat, iubit poate, unde ți se va duce lipsa, unde timpul ciclic se pierde în nefinirea celui fără de timp, unde simți palpabil veșnicia.

Și uite că nu poți rămâne. Se sparie câte un gând al cugetului ca să-ți aducă aminte de lanțurile trainice care te leagă totuși de lume. Ai încă o viață întreagă dincoace, ai o mamă care te așteaptă, familie, prieteni, tovarăși, răspunderi de tot felul. Înțelegi că nu ai cum să îi părăsești, nu te poți lipsi de ei încă, nu îți este dat a te rupe de ei. Nu tu, altcineva trebuie să o facă. Chiar dacă deja rătăcești departe pe câte un plai, sufletul tău a rămas conectat la lumea din care vii. Vorbești codrului și murgului ca unor semeni și te cuprinde obida când nu răspund, în timp ce tu continui să cauți din priviri oamenii. Ori te adresezi oilor, așa cum te-a obișnuit îndelunga solititudine, iar când una dintre ele pare a-ți vorbi, mai întâi și întâi te îndoiești că ar fi năzdrăvănă. Nici ciobanul și nici Toma nu au pӑrӑsit lumea, ei străbat pustietatea cea nouă încercând și ezitând. Niciunul dintre ei nu știe, deși crede. Și, poate, pe bună dreptate au a proceda astfel, fiindcă se vădește că natura prinde cu adevărat spirit viu abia după moartea lor, care le este săvârșire și nu sfârșire, de parcă nu îi este dat omului să-și ducă traiul acestei vieți altundeva decât în lumea prezentă.

O vreme sentimentul că ai putea pleca dintr-o lume în alta este intim numai, inefabil. Nu iese cu adevărat la iveală, nici se concretizează într-o evidență reală, ci doar în cea a inimii. Pentru a se întrupa, ideea are nevoie de ceva exterior, de un șoc, un ictus, indiferent că acesta vine din lumea din care se fuge, cum se întâmplă la Toma Alimoș, sau din cea spre care se tânjește, ca în cazul ciobănașului. Este nevoie de alt-ceva care să împielițeze cumva visele, care altfel ar rămâne pe veșnicie în virtualitate. Amândoi ar accepta poate și această realitate înșelătoare a dorințelor, de vreme ce pare frumoasă și liniștitoare și minunat de posibilă, și totuși nu se dau așa ușor înșelați că ea ar fi, totuși, concretă. Impulsul primit grăbește desfășurarea intrigii și indică o întoarcere pe dos, de la ceea ce pare a se percepe către ceea ce pare a se trăi. Iar noi presimțim prea bine acestea: din ascultarea unei povești părem a fi dintr-o dată în fața unei mărturii.

Un personaj de factură clasică ca Toma Alimoș, care moare demn căutându-și dreptatea, o fi el des întâlnit prin istoria universală: la vechii greci, prin cruciade, la salazini și samurai, în epoca luminilor, în politica vremurilor trecute și în atâtea alte locuri. În spațiul autohton îl găsim totuși mai rar; cu atât mai mult ar trebui să fim mândri de el. Însă, ciudat lucru, deși pe astfel de eroi îi admirăm și îi respectăm, ei beneficiază arareori de afecțiunea noastră întreagă. De iubit putem iubi doar umanul. Dragi ne devin cei a căror viață este o peregrinare a fragilei fire a omului pe lângă grădinile altor lumi. De aceea cred că acceptă atât de senin ciobanul moldovean vestea mioarei năzdrăvane. Pentru că nu este o ispășire, ci o izbăvire. Fără să o știe, ceilalți doi ciobani îi deschid poarta.

Spirit de balada

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s