În loc de împărat

La sfârșitul turului regulamentar al palatului Hofburg, observ că masa cezaro-crăiască, întinsă întru așteptarea celor care au petrecut cândva, pe lângă faptul că era pentru maxim două duzini de persoane și nu arăta atât de opulent cum mă așteptam, nu era prevăzută cu scaune la capete. Îl întreb deci pe unul dintre curatori în cea mai curată limbă mozartiană de care eram capabil: „Could you tell me, please, where is the Emperor’s chair? Is it currently in some sort of a restoration process, or was it simply too big to fit in this place?”, sau ceva de genul acesta. Omul, fără îndoială emoționat de ineditul unei limbi străine pe care sunt convins că nu o mai auzise demult, face abstracție de erorile de pronunție și vocabular și mă lămurește protocolar că ce văd acolo e mobilierul original și complet, n-a existat vreodată nimic în plus. “Look, sir”, îmi arată el un scaun oarecare, “the Emperor used to sit here.”. Atât de mult îi place reacția mea că mă mai ține de vorbă câteva minute, explicându-mi cum, atunci când dorea să vorbească cu vreun curtean anume, nu de puține ori s-a întâmplat ca împăratul să se ridice și să se așeze lângă el pe unul din locurile rămase libere.

O mică diferență față de Ludovic al XIII-lea, care, cu câteva sute de ani mai înainte, te scula de la locul tău în mijlocul mesei și te chema să te așezi prin preajmă, ca să vă “plictisiți” împreună. În general, participarea la masa regală era peste tot o opțiune de a-ți arăta calitatea de curtean, chiar dacă (sau mai ales atunci) ajungeai astfel în situațiile mai puțin formale de genul buf. În fond nimic nu putea fi mai rău decât să dai dovezi de loialitate și servitudine pe un fond gastronomic marcat de tot felul de pofte.

Dar, firește, lucrurile puteau sta și altfel: puteai dejuna împreună cu Țepeș, sperând să prinzi măcar la început niște bucate bune, că, de terminat, o puteai sfârși oricând rău. Pe lângă acesta și alții asemenea lui, lipsa de protocol de la curtea domnitorilor autohtoni Cuza pare, în derizoriul ei, reconfortantă. Primul, cel adevărat, era atras de altfel de mese, acolo unde obișnuia să piardă cu seninătate banii familiei; se supăra arareori, însă, când o făcea, aplica inclusiv corecții fizice, ceea ce putea confirma chiar și un ministru ca Sturdza. Al doilea, pseudo-Cuza-ul cu mandat recent, practica o altfel de indiferență a ceremoniei. Mânca la ore inconsistente și teribil de insipid, fără a se preocupa de cei din jur, pe care-i lăsa de capul lor, să se descurce fiecare cum se pricepea.

O chestiune de etichetă a vremurilor la prima vedere. Cred totuși că Franz Joseph era pur și simplu un om pragmatic (înspre partea noastră la fel s-a purtat Carol I, sper să nu mă înșel). Statul pe tron chiar și la vremea mesei o fi părut un mod firesc de a privi dominant peste o massă uniformă de supuși, însă, în același timp, era și o modalitate sigură de blegire și de însingurare.

Prin astfel de lumi apuse îmi zboară gândurile, plasat fiind în capul mesei festive de deunăzi. Din când în când privesc la comesenii depărtați și poziționați cu toții pe locuri oarecum claustrofobe. De la înălțimea scaunului meu stinghereala mă părăsește treptat, iar după un timp încep să mă simt exact precum un Vodă. Când exersezi de atâta vreme solitudinea în mijlocul lumii, poate părea extrem de straniu regăsirea ei tocmai spre periferie. Straniu și familiar și arogant de comod. Cum, dacă am ceva de spus trebuie să mă ridic și să mă deplasez eu până la ei? Ce vorbești, Franz?!

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;În loc de împărat&8221;

  1. Nautilus 23 Iunie 2017 / 16:43

    „Acest domnu avè obicei, când șidè la masă și vidè niscaiva oameni săraci dvorind prin ogradă, învăța de lua câte doao, trii blide de bucate din masa lui și pâine și vin și le trimitè acelor oameni acolo în ogradă, de mânca acei oameni. Și dzicè cătră boieri: „De mult or fi dvorind ei și or fi flămândzi, neavând de cheltuială“. Și făcè divanuri dese, ca să nu zăbăvască oamenii mult, dacă or vini la Iași pentru nevoile lor. Și multe divanuri făcè din amiadzădzi în desară. Care aceli divanuri den amiadzădzi în desară nu cădè toate prè de laudă. Așijdere el bè vin mai mult din oală roșie decât din păhar de cristal, dzicând că-i mai dulce vinul din oală decât din păhar. ” (Ion Neculce, despre Dabija Vodă)

    Apreciat de 1 persoană

    • mutareainplic 23 Iunie 2017 / 17:23

      Nici bucate n-am trimis celor flămânzi, dară nici din oală nu băui vinul. Doar am stat pe acolo trufaș nevoie mare. 🙂
      Mulțumesc pentru text, nu-l știam. Bine, nu știu eu multe, așa că nu e semnificativ.

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s